Acasa...

Vârful Pietrosu (2303 m) ascuns printre nori...
O floare. Pur şi simplu.
În fiecare vară văd asta. E atât de frumos! Mai ales dimineaţa, când e răcoare şi e linişte.
Dă clic să te convingi.

Când mi-e dor de casă, e suficient să privesc poze cu locurile unde o sa devin un bătrânel supărăcios şi irascibil. Dar fericit.

Stropii de… ploaie

Ploile venite odată cu această perioadă a anului îi antrenează pe şoferii care ţin cu tot dinadinsul să le arate pietonilor că eu sunt la scut, iar ceilalţi în ploaie. Şi pentru a face acest lucru cât mai vizibil, unii dintre conducătorii auto preferă să nu ocolească deloc bălţile care sunt pe marginea trotuarului, mai ales dacă, din întâmplare, pe trotuar oamenii se grăbesc spre destinaţia lor.

Atunci şoferii turează puţin motorul, trec în viteză pe lângă pietonul ud de ploaia de afară şi le demonstrează că se poate şi mai… ud. Stropii de ploaie încărcaţi cu o deosebită cantitate de mizerie de pe şosea îi lovesc fără milă pe cei care nu doresc decât să ajungă cât mai repede şi mai uscaţi la locul spre care au pornit.

Bineînţeles că şoferii au argumentul lor: „N-am avut pe unde, dom'le, să trec" sau „Se făcuse verde şi am accelerat puţin!…". Unii dintre ei au dreptate, bălţile formate la marginea carosabililui sunt atât de mari că nu pot fi ferite de maşini, dar alţii fac asta de dragul de-a o face.

Te mai uiţi că-i murdăreşti hainele? Oricum şi le spală când ajunge acasă. Şi uite aşa, pe vreme ploioasă, timişorenii sunt loviţi din toate direcţiile de stropii de… ploaie.

Filosofia din maşinile galbene

Mulţi timişoreni spun că sunt prea multe taxiuri în oraş, că fiecare staţie de taxi este plină de maşinile galbene cu tarif pe ele care, câteodată, mai şi parchează în staţiile de firobuz sau autobuz.

Poliţiştii mai dau câteva amenzi celor pe care îi prind fără autorizaţie. În timpul săptămânii, tot a treia maşină de la semafor are culoarea galbenă. Problema apare în weekend: staţia din gara de nord. Pe lângă faptul că, duminica, trenurile sunt ticsite de studenţii care se întorc la şcoală cu genţile încărcate de mâncare, grele şi mari, în staţia de taxi bate vântul.

Şi nu pentru că toate maşinile au plecat cu primii veniţi. Nu, dacă suni după o maşină, de la dispecerat ţi se spune că nu sunt maşini disponibile în zonă.

Când, după zeci de minute de aşteptare, timp în care câteva sute de oameni sar ca felinele pe primul taxi ce dă să intre în staţie, găseşti în sfârşit o maşină la care nu i-a sosit comanda şi te ia pe tine, afli, din staţia din autoturism, prin care şoferul îşi cheamă colegii „că e nebunie aici", afli atunci că „da' ce? Să vin gol? De prind ceva vin" este filosofia după care se ghidează oamenii din maşinile galbene.

Claxoanele sunt inutile

De obicei, atunci când şoferul unei maşini claxonează, are motive întemeiate să facă acest lucru. Uneori, din lipsă de altă activitate sau din stresul provocat de circulaţia greoaie din oraş, unii conducători auto nu au răbdare să se elibereze traficul.

Atunci vreun şofer mai tupeist intră pe contrasens sau opreşte maşina în mijlocul drumului şi discută cu o cunoştinţă ce trecea pe trotuar. Şoferii din maşinile din spate claxonează. Rând pe rând, oamenii de la volanele autoturismelor îşi scot capul pe geam şi-i strigă vorbe frumoase celui oprit la taclale.

Acesta nici măcar nu clipeşte şi îşi continuă discuţia nestingherit. La un moment dat, un bărbat dintr-o maşină din spate strigă o vorbă de duh, eufemistic vorbind, femeii care s-a oprit la vorbă. Atunci şoferul i-a spus acesteia să plece că vor vorbi mai târziu.

„N-are rost să ne enervăm pentru aceste claxoane inutile. Ne vedem", i-a spus acesta femeii şi a pornit maşina. Rând pe rând, şoferii au început să claxoneze la reprezentanta sexului frumos care a determinat crearea cozii de autoturisme şi să gesticuleze fiecare după răbdarea cu care a aşteptat terminarea conversaţiei.

Scena s-a petrecut deunăzi, pe strada Gh. Lazăr, din zona Pieţii Unirii.

Te mai uiţi?!

Ce mai contează că e plină zi şi că oamenii trec pe totuar în fiecare clipă? Dacă nu mai rezistă corpul şi trebuie să renunţe la surplusul de materie organică îngurcitat ceva mai devreme, îi facem pe plac şi renunţăm la surplusul insistent unde ne vine.

Asta pare a fi filosofia unor timişoreni. Atunci când nu mai rezistă trupul, se ascund lângă o maşină sau pe lângă un bloc şi urinează. Trecătorii privesc în altă parte, ridică privirile şi îşi stăpânesc pornirile moraliceşti. Individul cu vezica mai slabă, priveşte pe furiş în stânga şi în dreapta, termină treaba şi îşi vede de drum.

Situaţia s-a petrecut zilele trecute, la Punctele Cardinale, pe trotuarul de lângă Bastion, cum vii dinspre Piaţa Unirii. Oricui i se poate întâmpla. Mulţi probabil că ar reacţionat la fel. Un semn de întrebare se ridică, totuşi. În Piaţa Vlad Ţepeş, fosta Doiceşti, chiar lângă zona unde bărbatul şi-a tras puţin sufletul, sunt două toalete publice. Una pentru bărbaţi, alta pentru femei.

Alte două sunt în Piaţa unirii, iar o grămadă de localuri sunt în zonă unde există băi cu toatele cu tot! A preferat să se uşureze pe roata din spatele unei Dacii albe (poate era a lui), în văzul trecătorilor. În halul ăsta am ajuns?

O bătrânică...

Oamenii din tramvaiele timişorene sunt fie indiferenţi, fie fricoşi. Într-una din zilele trecute, pe tramvaiul 6, din staţia din Piaţa Libertăţii urcă un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, mirosind a alcool şi tutun cât să le ajungă călătorilor pentru o zi, cu ţigara aprinsă în gură. Numai ce şi-o aprinsese când a venit tramvaiul, căci din sulul de hârtie fină, umplut cu tutun nu fusese consumat decât foarte puţin.

Bărbatul, pe la vreo 30 de ani, fuma nestingherit în mijlocul oamenilor care, miraţi de îndrăzneala acestuia nu scoteau niciun cuvânt. Vorbeau pe la colţuri, unii mai tare, alţii mai şoptit, despre nesimţirea respectivului. Acesta expira fără griji tutunul din plămâni, imediat inhalând puternic altă gură de fum.

După câteva zeci de secunde de şoşoteli şi priviri înciudate spre bărbatul care îşi fuma sfidător ţigara, o doamnă trecută de mult de vârsta tinereţii se apropie de bărbat şi îl întreabă de ce fumează în tramvai, când acest lucru e interzis. „Pentru că pot", se aude răspunsul tăios al acestuia. „Da? Atunci şi eu pot să pun mâna pe ţigară şi să o sting, nu?", întreabă direct, privindu-l în ochi, bătrânica. Imediat a început restul călătorilor să vocifereze. Bărbatul s-a ţinut tare pe poziţie. Unii oameni s-au oprit din comentat. Bătrânica noastră a sontinuat să-l apostrofeze pe cel care fuma ostentativ.

La un moment dat, femeia s-a întins spre ţigară şi a fost cât pe ce s-o ia şi să o arunce jos. Bărbatul a văzut că nu e de glumă. A ridicat vocea. Atunci au sărit toţi pe el. Au strigat la el. Unii au început să-l ameninţe, alţii s-au îndreptat hotărâţi spre omul cu ţigară. La următoarea staţie, acesta, speriat, a coborât din tramvai...

Şi totul pentru cineva (şi nu oricine) a avut curajul să vorbească.

Coşurile de gunoi

Seara e mai de înţeles dacă treci pe lângă un coş de gunoi şi nu poţi arunca resturile pe care le ai la tine de câteva străzi încoace pentru că respectivul coş e plin ochi, iar celelalte până la el… ei bine, celelalte sunt sublime cu desăvârşire, şi anume, lipsesc.

Aşadar, seara e mai de înţeles, coşurile sunt umplute de mizerii de cei care au trecut toată ziua pe acolo. Bun. Dar ziua? În mijlocul zilei, foarte multe coşuri de gunoi sunt pline, ba mai mult, oamenii, din comoditate sau din scârba de a-şi mai purta resturile cu ei câteva sute de metri, aruncă mizeriile pe jos, lângă tomberoanele şi coşurile cu pricina.

Aşa se face că treci pe strada Calea Martirilor şi ţi se întoarce nasul pe dos. Sau pe Splaiul Galaţi, sau pe alte străzi din Timişoara. Situaţia este şi mai acută în weekend. Atunci, e mai bine să nu ieşi din casă pe vreme frumoasă, că mirosul şi muştele atrase de el s-ar putea să-ţi strice tot cheful de plimbare.

Dar cel mai important aspect, îl reprezintă, acela că există foarte puţine coşuri de gunoi pe străzi. Sunt zone în care, pe sute de metri, nu există nici măcar un obiect, fie el plin ochi, în care să arunci gunoiul.

„Ce nesimţiţi sunt unii…"

Aşa a spus o doamnă de la Oficiul nr.1, Serviciul Post Restant. Zilele trecute, la o coadă imensă la acest serviciu, o domnişoară sătulă să privească felul în care trei angajate ale instituţiei de pe bd. Revoluţiei numărau nişte bani şi calculat pe computer câţi bani au numărat, a mers la alte două angajate, care dădeau pachete trimise de acasă celor care veneau după ele, şi le-a întrebat dacă nu pot ele să-i încaseze coletul, pentru că ea s-a săturat să aştepte să privească 20 de minute cum sunt număraţi nişte bani.

„Noi nu putem", a venit imediat răspunsul de solidaritate al celei rugate de ajutor. „Am avea nevoie de calculator să introducem datele şi, după cum vedeţi, colegele mele lucrează pe el", a completat angajata poştei. Toţi cei prezenţi îşi întorc privirile spre doamnele care numărau banii cu zor (dar fără spor?).

Trei femei stăteau în faţa computerului şi accesau calculatorul din el să verifice dacă au numărat bine prima dată. Domnişoara care şi-a pierdut răbdarea a plecat, cu coletul în braţe. Doamna solidară cu cele trei vizate a spus cu năduf, în momentul în care tânăra ieşea pe uşă:

„Ce nesinţiţi sunt unii…".

„…că e strada mea!“

Cum conflictul dintre prefectul de Timiş şi o familie de romi este încă de actualitate, o întâmplare din acelaşi peisaj a atras atenţia câtorva trecători timişoreni. O doamnă învăţătoare, trecută de 50 de ani, se întorcea spre casă, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean. Ajunsă aproape de liniile de tramvai dinspre bd. C.D. Loga, aproape de capătul străzii, un copil de vreo şase-şapte ani, de etnie romă, se opreşte în faţa învăţătoarei, pe trotuar şi îi spune că n-o lasă să treacă. Mama lui, la câţiva paşi mai încolo, povestea cu o altă mămică ce-şi alăpta copilul.

Învăţătoarea zâmbeşte şi-i spune puştanului că drumul e al tuturor, nu doar al lui. „Uite, spune ea cu un ton puţin dojenitor, casa asta e a ta. Acolo poţi să mă opreşti să intru. Dar aici e stradă şi poate trece oricine“.

Copilul, cu braţele desfăcute, precum un Hristos răstignit în aer, se opunea cererii femeii de a trece. „Nu, asta e strada mea. Tata aşa mi-a spus, că toată strada e a mea“. Învăţătoarea, nemaisuportând situaţia, i-a spus copilului că-l dă ea la o parte dacă nu pleacă singur. Acesta, văzând că nu-i de glumă, s-a supus. Dar nu înainte să intervină piranda şi să-l ia de acolo, certându-l (?) (sperăm, pentru că cine ştie ce i-a spus, remarci pentru care mi-e ciudă că nu ştiu limba căldărarilor) pe ţigăneşte.

Doi tineri, opriţi la chioşcul de ziare de la capătul străzii priveau întreaga scenă. Copilul a observat şi i-a apostrofat: „Ce vă uitaţi… că e strada mea!“

Problema e ce-ti doresti

Nu conteaza nimic altceva. Trebuie sa stii ce vrei si sa faci aproape tot ce este posibil pentru a-ti indeplini dorinta, dorintele. Dar e trist. Ca sa ajungi in situatia de a putea visa la dorintele tale, trebuie sa te lasi calcat in picioare. Sau, trebuie? Nu stiu. Dar stiu ca am inceput sa visez. Am indraznit. Nici nu ma intereseaza altceva. Incet-incet, pas cu pas, ma apropii.
Problema e ce-ti doresti. Si nici macar nu este o problema. E o plasmuire, o pseudoproblema. Dar e atat de dezamagitor pentru o persoana care nu are alta posibilitate decat sa viseze. Pentru ca nu vezi partea cu pseudo din intreaga chestiune. E precum ai vedea valurile micute ale Dunarii: iti dai seama ca sunt inofensive numai in momentul in care te-ai udat. Pana atunci vezi totul exagerat si plin de (non)sens!....
Nimeni in afara de tine nu are dreptate, iar cand are cineva, ti-e rusine de tine...

Problema e ce-ti doresti. Si nici macar nu e vorba de verb. Poti oricand pune punct. "Problema e." si gata! Ideea nu consta in a doua propozitie a frazei, ci in verbul primeia. A fi. Exista. Deci... e. Si asta e grav.

Problema e ce-ti doresti. Despre care CE vorbim? Eu stiu. Si-ti spun si tie. E vorba despre puterea de a riposta, intotdeauna politicos si cu zambetul pe buze. Despre reactia la comentarii. Uneori o avem, alteori ne vin replicile numai dupa ce a trecut momentul. Mie imi vin mereu dupa. Si las imaginatia sa ma razbune... E trist. Si e trist. Si trist, iar trist si... trebuie sa spui ce ai de spus, fara frica unei repercusiuni, chiar daca e vorba despre seful tau. Nu vrei asta, pai pentru ce suntem in democratie? Sa inghitim! Nu monser, dar invata-ma si pe mine....

Problema e ce-ti doresti. Accentul cade pe pronume. Pe tine. Ce TU iti doresti. Trebuie sa ai curaj sa-ti doresti lucruri din cele mai nebune, si bun simt sa-ti doresti ceea ce-ti apartine. Despre ce vorbesc?...
Problema e ce-ti doresti. Da. Doresti... Sinceritate cu tine insuti/insati. Imi doresc sa pot trece mai departe, cu rabdare si calm (si stiu ca le am pe amandoua, dar am prea putin din ele), peste toate momentele in care vreau sa strig, sa urlu (si ma refer la sensul ud al cuvantului) sau sa sparg ceva. E atat de greu sa-i suporti pe toti. Uneori din cauza oboselii, desi gresesti, alteori pur si simplu, pentru ca te-ai saturat de atitudini, de nervi, de reactii si de constanta frica de greseala.

Problema e ce-ti doresti. Orice ar fi, citesc motto-ul blogului si-mi zambesc. Incerc... E trist.

Câteodată

... se întâmplă să vrei numai să stai. E atât de simplu şi atât de complicat în acelaşi timp. Cine mai are timp să stea pe vremea asta? Trăim era vitezei. Fiecare are ceva important de făcut. Cum adică să stai? Cum vine asta? Dar totuşi... ce altceva să faci? Am descoperit o Timişoară atât de inaccesibilă mie încât stau şi mă întreb dacă nu cumva Timişoara asta e alt loc. Alt loc decât al meu. Deunăzi, unul dintre cei doi prieteni ai mei singurii cei mai buni, îmi spunea că (bineînţeles, parafrazez... sau adaptez, era vorba despre alt oraş românesc, muuult mai mare) Timişoara ţi-o faci tu. Nu e nici roz, nici gri, nici măcar verde, dar plină de praf. E aşa cum o vrei tu să fie, cu bunele şi cu relele ei. Stau şi mă gândesc dacă are dreptate. Dacă da, atunci problema e la mine. Atunci trebuie să caut acel loc din mine care nu se potriveşte Timişoarei. Dar poate că nu are dreptate. Poate că totul e aşa cum este, numai tu faci lururile să pară altfel. Şi atunci, problema tot la tine e. Adică la mine. Sunt într-o dilemă: să mă complac în situaţia dată în speranţa unei situaţii emoţionale de moment, care va trece, iar apoi voi vedea lucrurile altfel, sau să caut problema din mine. Să stau (!) şi să analizez situaţia. Să caut soluţii, să mă zbat, să...

Problema e de alt ordin. Eu o ştiu, aştept să o afli şi tu. Şi nu are nicio legătură cu Timişoara.

Animalele

Într-o zi, în Timişoara plină de cerşetori ţigani (romi, să nu fiu acuzat de xenofobism), o cerşetoare stătea la marginea unei străzi centrale, cu mâna întinsă. Nu arunc aproape niciodată privirea spre ei. Mă apropii şi, de data asta, observ că nu are un picior. M-a cuprins compătimirea. Femeia stătea la câteva zeci de metri de o hamburgărie ambulantă. Anume s-a aşezat acolo.
Am trecut grăbit, ca de obicei, deşi nu mă grăbeam nicăieri. La câţiva paşi m-am oprit şi am întors privirea. Femeia stătea acolo, fără să scoată un sunet. Afară erau peste 35 de grade Celsius. Era îmbrăcată într-o haină neagră şi avea un batic peste faţă, să o ferească de soare. Nu cânta, nu-i mulţumea Domnului pentru trecătorii milostivi, nu agasa pe nimeni cu stăruinţe sau milogiri. Doar stătea şi aştepta, cu mâna întinsă.
Mulţi oameni treceau pe acolo. Niciunul nu s-a oprit să-i dea vreun ban (nici eu, care o priveam de câteva minute, aşezat pe un gărduleţ, prefăcându-mă că mă joc pe telefon). Cei mai mulţi nici nu-şi aplecau privirea. Doar treceau. Indiferenţi. Mirosul de hamburgări proaspăt prăjiţi venea spre femeie. Mi-era mie poftă, care numai ce mâncasem.
Un grup de tineri, fete şi băieţi, mâncau cu poftă la nici douăzeci de paşi. Glumeau, râdeau cu mâncarea în gură şi lumea toată a lor era. Mai se şi jucau cu sucurile cumpărate. Nici măcar unul nu s-a obosit să vină să o servească. Nici măcar o sticlă de apă plată nu i-au luat. Ce să mai vorbim de suc, probabil că femeia nici nu ştie ce sunt ălea bule carbogazoase.
Unii spun că cerşetorii îşi cumpără alcool şi ţigări de pe banii câştigaţi. Nu contest asta, chiar mie mi s-a întâmplt ca un copil de nici şase ani să-mi ceară mărunţiş, apoi să meargă la un butic, lângă mine şi să-şi cumpere câteva ţigări. Dar sunt absolut convins că, în acel moment, o pleşcaviţă ar fi făcut, pentru săraca femeie, mai mult decât toţi banii din lume.

Nimeni nu s-a obosit să se gândească la asta... Nici măcar eu...

Rombul...

Tineretul timişorean exultă: Trăiască berea! Sfânta invenţie a zilelor de vară! Preamărita băutură singură răcoritoare! Şi lista urărilor de bine şi de preamărire cum numai pe vremea Tovarăşului şi Tovarăşului aduse poate continua până la umplerea spaţiului destinat articolului. Tineretul din ziua de azi, nu cel cuminte care se adună în Piaţa Unirii şi-şi bea mai în linişte, mai în râsete berea, preferă băutura care, probabil, l-ar face invidios pe Bachus că nu exista pe vremea grecilor antici (deşi umblă zvonul că Decebal şi înaintaşii lui se afişau înaintea armatei şi-i întreba: cine a băut azi, un pas înainte. Bun. Voi mergeti la luptă. Restul haideţi să ne îmbătăm). Lăsând gluma la o parte, deunăzi, la semaforul de pe Popa Şapcă, la liniile de tramvai, o maşină opreşte, iar din ea, un tânăr deschide uşa din faţă şi lasă o doză de bere jos, în mijlocul străzii. Într-un microbuz din spate, şoferul priveşte înciudat: „Tinerii ăştia…“ Urmează o a doua doză. Apoi a treia. Vine şi a patra. Aşezate în romb, dozele goale păreau nişte popice numai bune de lovit. Şoferul microbuzului claxonează şi semnalizează cu farurile. Nimic. Scoate capul pe fereastră şi strigă la tinerii cu pricina. Deodată, din maşină roşie se aude un soi de muzică îmbinată cu chiuituri de adolecenţi băuţi. Şoferul: „Să vă stea în gât următoarele doze. Cu bere cu tot!“

Duhdulii...

Problema nu e nouă. A mai fost expusă şi cu alte ocazii: este vorba despre dolofani. Care dolofani? Dolafanii timişoreni. Durdulii care nici nu pot prea bine să alerge când sunt urmăriţi de mâinile curioase. Alergatul este, pentru ei, un concept science-fiction. Din când în când mai încearcă să zboare. De cele mai multe ori nu se întâmplă nimic. Câteva zvâcniri şi un metru de aer furat. Mâinile curioase îi urmăresc peste tot. Grăsuţii se bazează pe număr. Sunt mulţi şi-şi spun: să nu mă aleagă pe mine, uite la văru' ce bine arată, cum sclipeşte la soare! Mâinile curioase nu au timp de gândit. Se mişcă repede şi fără ezitări.

Îşi fac veacul pe Corso-ul timişorean. Stau mereu acolo şi sunt la mila trecătorilor. Slavă Domnului că sunt mulţi. O bucată de pâine de aici, o firimitură de acolo, mai o privire caldă aruncată unei domnişoare frumoase, şi micul dejun, prânzul şi cina sunt luate perpetuu. Dolofanii se plimbă agale printre timişoreni şi atrag privirile lor, câteodată, atunci când văd că nu prea mai sunt băgaţi în seamă. Nicio problemă, trecătorii nu rămân datori: mâinile autoritare scot aparatul foto şi clic! una, două, trei poze, poate chiar şi un filmuleţ. Apoi trec la atac, pun mâinile curioase să se joace, să obosească... deh! trebuie să-şi facă somnul de după-amiază cât mai lung şi mai profund! Şi dolofanii cad iar în capcana gurmanderiei!

Toate acestea se întâmplă prin Piaţa Victoriei timişorene, prin faţa Catedralei... Porumbei, copilaşi curioşi, părinţi autoritari. După Catedrală situaţia se schimbă. Durdulii lipsesc. Lipsesc şi mâinile curioase. În schimb apar ciorile. Negre şi gâinăţoase, ciorile reuşesc să-i ţină pe timişoreni departe de parcul din spatele Catedralei Mitropolitane. Şi fac asta în cel mai simplu mod cu putinţă: se suie sus, sus, pe crengile cele mai aproape spre cer şi se pun pe... norocit. Trecători, pământ, copaci, bănci, trecători, alte păsări de pe crengile de mai jos, cărări, felinare, trecători etc. etc. etc. Atunci, timişorenii îşi îndreaptă privirile spre Corso. Acolo dau de zboruri plăcute, imagini pentru bliţuri şi ocupaţie pentru mâinile curioase.

Porumbeii din Piaţa Operei sun obeji! Copiii (cei mai mici au un an sau doi) îi prind şi-i trag de pene până nu mai rămâne decât ciocul din ei! Părinţii privesc spectacolul şi zâmbesc, încântaţi de isprava odraslelor. Turiştii fac poze. Ciorile - găinaţ.
Duhdulii mai zboară din când în când... când nimeni nu le dă de mâncare. Curând, duhdulii vor deveni păsări de curte...

Despre pauza de masă şi alte minuni...

Teoretic, e simplu: o oră din nouă (pentru că opt sunt de muncă) este destinată pauzei de masă. Adică acelui moment în care angajatul poate ieşi din firmă să mănânce, fără să fie nevoit să ofere explicaţii şefului unde merge. De regulă, la cele mai multe firme, obiceiul e regulă: angajatul mănâncă fără grija a 10-15 minute întârziere, chit că mai stă peste program ceva timp.
Meseria de jurnalist e, însă, puţin diferită: dacă taman în momentul în care tu mănânci, directorul X ţine o conferinţă inopinată cu presa? Sau, mai rău, dacă, doamne fereşte, ai plecat la masă şi nu te întorci cu un material de „pe teren“? E grav!
Şeful urlă, strigă, te ia la întrebări. De când ai tu dreptul de să-ţi fie foame? Cum, ai plecat să cumperi de mâncare? Nu ştii că trebuie să stai cu ochii în monitor şi cu mâinile pe tastatură, să predai articolul la timp? Ce dacă e două şi până la cinci-şase poţi liniştit să-ţi scrii articolul, că ai toate datele? Chiar ai toate datele?

Toată lumea e supărată dintr-un motiv. Al unora e serios, al altora e exagerat. Post-ul ăsta nici măcar nu este un motiv. Încă...

Ventilatorul

Doi tineri merg în căutarea unui ventilator. Actiunea se petrece într-o frumoasa după-amiază de miercuri, spre seară, când se poate ieşi din casă la plimbare. Într-un moment în care termometrele şi prezentatorii de la meteo indică puţin peste 38-40 de grade pe timpul zilei, e normal ca oamenii să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-şi face traiul mai uşor. Prin urmare, una dintre soluţiile evidente o reprezintă ventilatorul. Tinerii credeau că ei sunt singurii care au aflat soluţia asta. Aşa că au ales Kaufland-ul. N-au mai fost pe acolo de mult timp, astfel că asta era ocazia ideală să facă o plimbare practică şi relaxantă. El era cu gândul la examenul de licenţă de a doua zi, dar o gură de aer îi va prinde bine. În marele magazin de care am pomenit, ventilatoarele lipseau. Cele care îi interesau. Erau câteva micuţe, de birou. Intră în Domo, din aceeaşi clădire. „S-au vândut. Dar vor aduce zilele astea, sigur. La cât de repede se vând...“ Nu, nu erau singurii care s-au gândit la soluţia asta.

Asta e! Nu suntem unici (deşi ne place să ne credem astfel). Ajung în mall-ul timişorean de unde cumpără ventilatorul mult dorit. Aici nu s-au vândut. „Şi nici nu costă mult“ îşi spuneau ei, privind preţul. „Ce-s 60 de lei? Două pizza şi-un Cola la domiciliu“. Râd. Le stă bine. Sunt fericiţi. Abia aşteaptă să-l asambleze. Se întorc de la mall pe jos. Se ţin de mână şi se privesc. Le place atât de mult să vadă cum îşi cumpără câte ceva al lor, din banii puşi de ei deoparte. Fiecare lucru nou cumpărat îi face să zâmbească. Cu ochii...

În drum spre Acasa lor trec pe lângă o femeie. Cu două plase după ea, cu un batic pe cap, o haină groasă de iarnă cu un buzunar rupt, nişte pantaloni de blugi cu vreo trei-patru numere mai largi şi o pereche de adidaşi albi şi prăfuiţi era bagajul ei. Haina, mov, potrivită mai degrabă unui bărbat decât unei femei , cu mânecile suflecate, era murdară. Blugii arătau ca şi cum tocmai au fost aruncaţi de un mecanic auto ce i-a pătat cu prea mult ulei pentru a-i mai purta, chiar şi la lucru. Faţa, nespălată, ascundea o privire resemnată: femeia îi privea pe cei doi tineri cum cară o cutie în care e un ventilator, pentru a păcăli temperaturile sufocante într-un oraş tot mai aglomerat. Ea purta două plase după ea.
Dintr-una ieşea un colţ de pâine feliată. În cealaltă, la fel de încărcată şi (probabil) de grea, o roşie îşi scotea nestingerită capul pe deasupra. Parcă era muşcată. Privirea femeii s-a ascuns atunci când tânărul a privit-o, întâmplător. Ochii au coborât în pământ. Apoi, când a ajuns la numai doi metri de tineri, privirea s-a îndreptat spre cutie. Tânărul a tresărit. Femeia a trecut mai departe.
Câteva ore mai târziu, tânărul, după ce a asamblat ventilatorul şi se bucura de răcoarea provocată de acesta, s-a aşezat la calculatorul de pe birou, conectat la internet, şi a început să scrie. Femeia, probabil a adormit la marginea unui pod, pe o bancă într-unul din parcurile Timişoarei sau alături de alte multe persoane, într-o improvizaţia numită casă.
Într-o seară, doi tineri pornesc în căutarea unui ventilator...

Cuvinte

Cuvintele sunt totul. Fără ele n-am fi. Simplu, nu? Lumii îi place să înoate în cuvinte. Iar nimeni, pe lumea asta, nu se pricepe mai bine decât prietenii. Cuvinte translucide, transparente şi... indezirabile. Şi poate că au dreptate. Lumea s-a săturat să tot primească sfaturi de la lume. Toţi ne pricepem să sfătuim. Chiar şi cei mici. Iar câteodată adevărul din gura lor iese. Câteodată. Dar ce adevăr!

„Întâi a fost cuvântul“, spune biblia. Iar noi, oamenii, ne pricepem de minune să ne folosim de asta. Ne pricepem de minune să vorbim. Iar tehnologia ne ajută. Acum toată lumea are ceva de spus. Dacă, la începuturile scrierii, doar câţiva vorbeau şi spuneau ceva, prin scris, astăzi fiecare vorbeşte. Singuri sau cu altcineva, românul, italianul, americanul sau chinezul, toţi vorbesc. Pe un blog, pe mail, pe messenger sau în mesajele telefonice. Iar dacă sunt cu adevărat norocaşi, în ziare. Şi cum oamenilor le place să discute şi să comenteze, articolele sunt însoţite de zeci sau sute de comentarii... Unele chiar savuroase.
Şi atunci te întrebi: bine, monşer, dacă tot vorbim mult şi prost, ce-ar fi dacă am tăcea puţin şi am asculta?

Răspunsul? (Între noi fie spus, cred că populaţia Terrei ar scădea drastic şi s-ar îndrepta spre extincţie - femeile ar muri) În post-ul următor.

Animalele...

Oamenii. Sunt nişte animale. Avem o falsă impresie că progresăm. Că reuşim să evoluăm. Nici gând. O iluzie. O simplă privire, într-o zi frumoasă de plimbare, pe Corso-ul timişorean, de pe balcon sau, mai ales, la televizor, în toată lumea, acea simplă privire a omului atent din greşeală la chipurile şi gesturile celor din jur. De atât e nevoie pentru a observa animalul. Sau animalierul? Dar nimănui nu-i pasă. Mai mult, nimeni nu crede. Toţi cred contrariul. Cred în progres, în ştiinţă... în haine.
Zilnic, dacă eşti îmbrăcat, eşti om. Nimic mai fals. O iluzie susţinută de nevoi instinctuale. Nimic mai mult. Cetăţeanul de etnie rromă (eufemistic vorbind) care cerşeşte la colţul străzii, musculosul cu tricou mulat pe el ce vorbeşte pe stradă ca la el în sufragerie, bărbatul bine îmbrăcat - tip gangster - care îşi strigă prietenul de la celălalt capăt al străzii (Stai, băăă, aşteaptă-mă şi pe mineeee să vin! Unde fugi, băă, de mine?! Vreeei să vezi meciul singuuur, ăă?!) sau cucoanele care numără crepăturile din trotuar seara, după ce pruncii sunt de mult în lumea lui moş Moş Ene, ori dom'şoarele care tocmai au terminat gimnaziul şi cred că grăsimea de pe burta lor (care acoperă destul de nemişto buricul cu piercing cu tot) este demnă de a fi admirată de trecătorii care tocmai şi-au stricat bunătate de plimbare ori multe alte personaje (evităm cuvântul persoane) sunt tot atâtea exemple de animalism uman.
Evoluăm? Nu cred. Cred că doar orgoliul nostru de fiinţe mai inteligente decât animalele ne joacă feste. Sau poate nu. La urma urmei... contează?

Poze: finalul unui ciclu

Balul de final

Să aibă, oare, dreptate?

Problema e cu postările. De ce îşi fac oamenii blog? În ultimele două luni, foarte mulţi dintre apropiaţi şi-au făcut blog. Îşi scriu visele şi visurile, poezii sau proză, gânduri şi idei etc. etc. etc. Pentru ce? E mai uşor să ai un blog decât un jurnal? Poate. Problema e alta: cu atâtea bloguri şi, implicit, postări, cine mai are timp să le citească pe toate? Darmite să mai adauge un comment. Pierzi din preţiosul timp în care ai putea să scrii la blogul tău. De ce să scrii la alţii?

Altfel, recent, un bun prieten de-ai mei m-a întrebat ce e acela un blog. I-am răspuns că e un fel de jurnal, un fel de substitut al caieţelelor în care unii îşi scriau gândurile şi feeling-urile. Atunci m-a întrebat: „dacă e un jurnal, de ce îţi pui adresa la status-ul de pe mess, ca să intre oricine şi să citească ce-ai scris? Eu credeam că jurnalul e ceva intim. În felul asta, din ce am înţeles de la tine, blogul e un fel de jurnal al ipocriţilor care abia aşteaptă să primească un comentariu pentru ceea ce au scris (care scris nu are strop de sinceritate, de vreme ce o fărâmă din gânduri se îndreptau deja spre acel comentariu mult aşteptat)“. Am închis gură căscată şi i-am propus să mergem să jucăm şah.
Degeaba am încercat să-i explic despre ideea de sharing thoughts, despre nevoia de a afla persoane care îţi împărtăşesc ideile, despre nevoi şi gânduri. El îmi spunea doar că sunt un ipocrit.
Abia atunci m-am oprit din tastat... şi m-am întrebat: „Dacă are dreptate?“

Referatele de pe bloguri: truda de-o noapte

Principala problemă pe care o întâmpină studenţii în timpul sesiunii de examene constă în realizarea referatelor, a eseurilor şi a proiectelor pentru examenul sau intrarea în examenul de a doua zi. Atunci ce-i de făcut? Nimic mai simplu: odată cu conectarea la internet a reţelelor din cămine, studentul modern deschide computerul, tastează cuvintele cheie pe motorul de căutate Google, îşi încrucişează mâinile şi aşteaptă rezultatul căutării. Care durează cam 0,251 de secunde. Apoi accesează, rând pe rând, adresele pe care le-a descoperit Google-ul. „Pentru că este un blog despre referate şi pentru că este făcut pentru telefonul mobil, avem o ştire pentru cei care ne accesează de la şcoală...“, „Cum să iei nota 10 - zece“, „Ne propunem să avem cea mai tare colecţie de referate pentru telefonul mobil“ sau „Referate şi doar atât. Peste 15 000 de referate te aşteaptă. Referate structurate pe categorii“ sunt doar câteva din rezultatele din care poate alege studentul român modern.

Acest procedeu, îndelung adaptat şi perfecţionat de către studenţi, odată cu notele mici şi foarte mici pe care unii profesori le dau celor care aleg metoda asta, acest procedeu a devenit, în ultimii ani, unul dintre motivele pentru care persoanele care urmează cursurile unei instituţii de învăţământ superior şi-au făcut propriile bloguri. În acest fel, referatele de care au alţii nevoie pot fi preluate de pe alte site-uri, prelucrate şi postate pe blogul cu pricina astfel încât profesorii care cunosc mediul virtual să nu poată descoperi acest colţ de lume. Iar dacă îl descoperă, studentul are acoperirea că este blogul lui şi, deci, referatul este scris de el. Prin urmare, nu poate fi acuzat de plagiat.

Sistemul merge de fiecare dată. Copiind modelul presei online, care rescrie şi postează pe site-urile lor ştirile preluate de la agenţiile de presă internaţionale, studentul modern se asigură că va promova în cel mai uşor mod cu putinţă o disciplină la care a fost doar cât să vadă cum arată profesorul de curs.

„Este interzisă reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestui site pe alte site-uri sau în orice altă formă fără acordul scris al www....ro“ sau .org sau .net sau alte domenii ale spaţiului virtual. Dar cui îi pasă? Blogul e, oricum, vizitat doar de câţiva prieteni care mă ajută să scriu referatele pentru că şi eu, la rândul meu, îi ajut să posteze proiecte sau eseuri pe blogurile lor. Aşa îşi spune studentul modern care copiază cu hands-free-ul în ureche, care minte profesorii cu tupeu şi care îşi împărtăşeşte apoi „realizările“ colegilor din camera de cămin.

Dar există şi studentul cuminte, cel care stă noaptea cu cartea în mână şi îşi face proiectul atent, să nu care cumva să semene cu al colegilor de pe net. Cinste şi gramatică. Profesorul apreciază gramatica. Despre cinste, numai de bine. Oricum nu va face diferenţa dintre studentul modern şi cel clasic. Mania blogurilor, a blogger-ilor şi a obţinerii, prin metode facile, a recompenselor şi, odată cu asta, a atenţiei, este o modă care abia acum începe să devină un trend prin campusurile universitare.

Ielele

Oamenii scriu despre ei, despre alţii, despre orice. Despre idei, despre sentimente, poezii, proză, drame şi comedii, ţin jurnale şi se autoiluzionează că fiecare cuvânt nou scris de ei pe blog este cel mai important scris vreodată. Până la urmatorul. Chiar dacă e vorba de o conjuncţie. Poezii, proză, teatru. Viaţă. Reală sau ireală. Trăită sau auzită. Poate spusă. Cu siguranţă scrisă. Cuvinte. Idei. Ore târzii, nopţi nedormite, zile sfârşite. Şi totul pentru un comment. Atunci inima tremură puţin, dă clic pe link şi citeşte. Câteodată e şi de bine. Câteodată e şi de rău. Câteodată nu e deloc. Ce importanţă are atâta timp cât cineva a citit rândurile astea? Ce dacă nu e de acord cu mine? Foarte bine, că eu sunt unic. Ha! Iluzii. Oameni. Feţe. Poze. Cuvinte. Idei... Iele. Joc. Jocul ielelor...

Dileme...

Problema e urmatoarea: nu stim, eu si personajele din poveste, ce trebuie sa facem mai departe. Ne consultam, vorbim si rasvorbim, dar nu ajungem la o concluzie si, implicit, la o forma concreta de continuare a povestii (care nu e o poveste, ci un fapt real care se consuma in fiecare zi, in fiecare moment, pe masura ce timpul trece, chiar daca firul epic s-a oprit momentan sa se odihneasca). Asadar, ce e de facut? Se intalnesc sau nu cei doi eroi? Se termina povestea brusc, acum? Draga cititorule, as fi la fel de frustrat de finalul abrupt al povestirii precum ai fi si tu, pentru ca, sincer, abia astept sa vad ce se mai intampla. Dar daca asta e totul? Ne pacalim? Am fost pacaliti, iar acum ei s-au retras in lumea lor si-si traiesc viata fara ca noi sa-i percepem? Of! Atatea intrebari! Oare vom afla raspunsul?...

Ce zici de-o cafea? Partea a VI-a

Deci, să vedem ce s-a-ntâmplat cu Andrei. A plecat spre casă, când, brusc, şi-a adus aminte că trebuia să facă ceva în ziua cu pricina. Nu a mai stat pe gânduri şi şi-a schimbat direcţia, îndreptându-se cu paşi repezi spre cea mai apropiată staţie de taxi. „La spitalul judeţean!“
A intrat în cabinetul doctorului, fără a-l suna înainte, fără a-i spune de ce n-a venit la ora programată.
- Ai venit până la urmă? l-a întrebat dr. Cristescu, privindu-l lung şi deranjat de întârzierea tânărului.
- Da, ştiu. Îmi pare rău. Am uitat complet de timp. Acum eram la o cafea, aşteptând să se facă ora 12, acum e 16 şi-mi aduc aminte că nu am venit la tratament. Îmi pare rău...
- Treaba ta, i-a răspuns doctorul indiferent. E vorba de sănătatea ta, nu de a mea.
- Ştiu... a spus Andrei punând capul în pământ. Ştiu...
- Ai noroc. Tocmai mă pregăteam să plec. Acuma hai, aşază-te aici. Dă-ţi jos cămaşa şi maieul.
Andrei s-a conformat fără să spună nimic. Ştia că a greşit. Cu mişcări mecanice şi-a desfăcut nasturii de la cămaşă şi şi-a aşezat-o pe un scaun. Apoi şi-a scos maioul. L-a aşezat peste cămaşă. Între timp, doctorul a pregătit o seringă. Apoi perfuziile. S-a întors spre Andrei.
- Să nu mai faci asta. Câteva ore îţi pot fi fatale. Organismul s-a obişnuit cu programul ăsta şi orice dereglare îi poate fi iremedială. Ai auzit?
- Da...
- Bun. Acum stai culcat. O să dureze câteva minute.
Doctorul a luat seringa şi i-a făcut o injecţie în umăr. L-a lăsat câteva minute, apoi i-a pus perfuzia... Îi schimbă sângele. Andrei priveşte cum pe o parte iese sângele lui, bolnav, iar pe de altă parte intră lichidul roşu, al vreunui donator, care i se potriveşte şi-l face să reziste. Dar care e pe terminate şi, dacă nu va găsi un nou donator în curând, ar putea... Nu, nu se poate întâmpla nimic acum. Nu acum. În sfârşit a întâlnit pe cineva. Nu se poate termina acum totul. Nici măcar nu a făcut dragoste. „Măcar să descopăr cum este, ce simt atunci când...“. Se simte epuizat, ca şi cum l-ar fi ajutat pe Sisif să se odihnească un sfert de ceas. A leşinat.
O oră mai târziu, Andrei s-a trezit foarte obosit. Era efectul transfuziei de sânge. Doctorul citea o revistă pentru femei. A văzut cum Andrei a încercat să se ridice din pat şi l-a ajutat.
- Uite, asta îţi va face bine, a spus doctorul şi i-a dar o tabletă roşie să o înghită. În câteva minute te vei simţi mai bine. Să iei un taxi până acasă şi să bei un ceai după ce ai ajuns. Eu am pierdut deja prima repriză a meciului. Ne vedem săptămâna viitoare.
- La revedere, a spus Andrei în timp ce ieşea pe uşa cabinetului.
Doctorul Cristescu e un vechi prieten al tatălui lui Andrei. Au fost colegi de bancă din clasa I până la terminarea liceului. Îl cunoaşte pe Andrei de când era bebeluş. De aceea se şi poartă cu el ca şi cum ar fi băiatul lui adolescent care a venit târziu de la discotecă. El a fost primul care şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă cu băiatul.

Tocmai am...

...vizitat câteva bloguri ale unor persoane pe care le cunosc şi pe care le apreciez. Toate reprezintă sexul frumos, delicat şi... trist. Poate nu sunt eu făcut pentru aşa ceva, dar nu înţeleg. Adică e ok să fii trist şi te întrebi de ce exişti şi alte chestii dintr-astea. Dar tristeţea şi pesimismul care emana din bloguri m-au întristat. Da, exact. M-au întristat. Pentru că văd egoism. Aşa se cheamă: egoism. Te gândeşti numai la tine şi la cât de mult suck your fucking life. Dar de ceilalţi din jurul tău de ce nu spui nimic? De unde ştii tu că ei nu sunt mai amărâţi decât singurătatea şi nereuşitele tale? Cum, nu ştii? Vai!
Sigur, există un milion de argumente despre cât de mult suferă unul şi altul, despre faptul că oricum nu putem face prea multe să-i ajutăm pe unii, măcar noi să ne plângem necazul, să ne descărcăm ca, apoi, să ne simţim mai bine. Cine mai are timp de ceilalţi?
Altfel. Trăim într-o lume în care fiecare e pe cont propriu şi depinde de fiecare cum se pregăteşte pentru viaţă. Nu zău?

Acum ceva off topic: nu suport persoanele care fumează în spaţii închise şi la care puţin le pasă de colegii lor (de şcoală, de serviciu, de o bere) nefumători. Mi se pare o lipsă de respect demnă de deschis uşa şi ferestrele şi ţinută persoana, cu ţigară cu tot, în curent, o zi întreagă. Şi, când a doua zi sună şi spune că nu vine la lucru, să o întrebi dacă s-a întâmplat ceva grav. „Ca de exemplu: te-a prins curentul şi acum te doare îngrozitor capul şi urechile? Vai, ce greu trebuie să-ţi fie. Stai acasă şi nu te mai gândi la asta. Ia o ţigară să te calmeze.“
Dacă vi se pare sadic, ei bine, mie nu mi se pare. Mie mi se pare fair!

Asterix şi... note de subsol

Pana acum am tot scris despre nuvela asta, sau ce-o fi, care ma cam obsedeaza. Am ajuns intr-o oarecare pana de idei. Nu stiu ce va urma. Andrei e, cred eu, bolnav. Sufera de ceva simptom care il poate omori oricand. Sau nu? Daca sufera, atunci toata povestea risca sa devina o telenovela demna de a fi filmata. Poate deveni patetica toata povestea asta. Daca nu e bolnav, atunci cum e? Ce trebuie facut ca sa aiba povestea noastra acel ceva care sa te tina in fata calculatorului, pe tine, cititorule, ca sa o termini de citit? Ce poate avea? Sa numesc post-ul asta "Partea a VI-a"? Ar fi ceva interesant. In felul asta as intra si eu cumva in pielea naratorului si poate, de ce nu? a unui personaj fictiv. Dar ea? Ce-i cu Georgia? De unde vine? E povestea asta una clasica, de dragoste? Sau e mai mult? Imi permiti cateva momente de ragaz, cititorule, ca sa putem descoperi cu adevarat cum stau lucrurile, nu?

Ce zici de-o cafea? Partea a V-a

- Alo! Andrei? Salut. Ce faci? Sunt Georgia.
- Alo! Georgiaa... sunt bine. Tocmai făceam un ceai.
- Ceai? Da? De care?
- Încă nu m-am hotărât. Am de ales între fructe de pădure, muşeţel, ceai antistres, de afin şi de mentă. Ce-mi recomanzi? a întrebat-o el zâmbind, surâs perceput de Georgia.
- Poate pe ăla antistres. Că la cât te-am bătut azi la cap, măcar pe seară să te mai relaxezi şi tu, i-a răspuns ea puţin ironic, tachinându-l puţin, să vadă cum va reacţiona Andrei, la câteva ore de la despărţirea lor din parc.
- Mda, cred şi eu, a replicat el, de data asta râzând şi stârnind râsul şi la capătul celălalt al telefonului.
Se vede treaba că le place să vorbească unul cu celălalt. Oare de ce l-a sunat ea pe Andrei la ora unu noaptea? Oare de ce face el ceai la ora asta? Hai să vedem cum decurge dialogul mai departe. Cine ştie, poate aflăm ceva important pentru firul poveştii noastre, din discuţia asta.
- De ce m-ai sunat la ora asta?
- Pentru că nu m-ai sunat tu, i-a răspuns Georgia. Şi cum eu nu sunt o fată de modă veche să aştept telefonul tău, am hotărât să fac el primul pas... Al doilea prim pas.
- Da? (Andrei simţi că începe să roşească, deşi nu mai stăteau faţă în faţă) Păi... de unde era să ştiu eu că tu vrei să te aşezi lângă mine la cafenea?
- Nu trebuia să ştii, dar puteai să începi tu conversaţia. Aşa, a trebuit să încep eu vreo trei-patru subiecte până să reuşesc să te fac să vorbeşti, i-a spus ea, pe un oarecare ton de reproş, perceput numai de el.
- Da, dar eu nu sunt prea obişnuit să vină cineva să se aşeze la masa mea. Darmite să înceapă să mă mai şi întrebe una-alta din viaţa mea. Dacă mai pui că e şi fată... ai rezolvat-o.
- De ce nu dormi la ora asta? a întrebat Georgia, sărind de la un subiect la altul. Stătea cu picioarele pe perete şi privea cerul de pe fereastra ei. Privea o stea anume. Nici mare, nici mică. Steluţa aceea i-a atras atenţia. Nu se gândea la nimic. Doar la el şi la stea. La el pregătind ceaiul în timp ce ea îl aşteaptă la fereastră să privească împreună steaua aceea.
- Nu mi-e somn. Şi cum m-am săturat să mă tot învârt în pat de pe o parte pe alta, şi cum m-am săturat să privesc cerul şi stelele, am zis că, dacă fac un ceai, mă liniştesc şi poate reuşesc să adorm. Gata! a spus el. Ceaiul e gata. Câte linguriţe de zahăr vrei?
- Două, dacă nu ai miere, a spus ea.
- Două linguriţe de zahăr comin’ right away. Credeam că sunt eu destul de dulce ca să nu mai ai nevoie de miere...
Amândoi zâmbesc. Ea priveşte steaua în continuare şi se gândeşte la ceaşca de ceai antistres pe care o găti el pentru ea. El se frige la mâini în timp ce ia ibricul de pe aragaz. Dar zâmbeşte, gândindu-se la cana de ceai pe care tocmai a pregătit-o pentru ea.
- Ştii, zise ea, nu prea am chef de ceai.
- Aaaa, suntem mofturoşi. Nu-i destul că primim ceai gata îndulcit, direct la pat, mai facem şi mofturi!...
- Uite. Ce spui dacă pui ceaiul pe fereastră să se răcească şi, cât stă el acolo, noi bem o cană de vin fiert?
- De unde vinu’?
- Uite cum facem: te îmbraci, iei un taxi şi vii până la mine. Iar eu fac rost de vin. Ce spui?
- Ce te face să crezi că nu sunt îmbrăcat?
Georgia a roşit. Şi a rămas fără cuvinte. Nu ştia ce să spună.
- Ăăăă... eu nu am spus că ai fi dezbrăcat...
- Nu? Dar ce?
- Voiam să te...
- Daaa...
- ...conving să...
- ...săă...
- ...ca să fiu sigură că nu o să vii doar în...
- ...halat?
- Nuuu... tricou voiam să spun.
- Tricou?! Şi cu pantalonii cum facem?
Georgia a roşit iar.
- Se subînţelege că pantalonii îi ai cu tine.
- Cu mine sau pe mine?
- Pe tine voiam să spun. Offf, parcă erai mai timid!...
- La telefon mă descurc mai bine. Unde stai?
Se tachinează. E de bine? E de rău? Cititorul nostru se gândeşte acum, ca şi Georgia, bunăoară, cum de are Andrei atât de mult curaj şi cum de vorbeşte cu o aşa dezinvoltură. Trebuie să afle cititorul, înainte de a trage concluzii, ce s-a întâmplat cu el de la momentul despărţirii de Georgia şi până la momentul telefonului.

Ce zici de-o cafea? Partea a IV-a

Nu-i venea să creadă că vrea să-l mai întâlnească. La urma urmei, ea niciodată nu a dorit să cunoască pe cineva. Acum simte că e altceva. Că are cu cine să vorbească despre lucruri pe care le-a crezut uitate. Nici nu mai ştie ce urma să facă astăzi. Ar vrea să se întoarcă şi să-l întrebe dacă nu vrea să vină la ea, la garsonieră, la o cană de vin fiert. Să mai povestească. Oare a greşit când a pomenit despre dragoste? Nu, că ea aşa simte. Îi place ideea asta, de a face dragoste, moleculă cu moleculă, pe tot cuprinsul globului, de la umezeala junglei sud-africane până la gerul unei cabane din Alaska sau de deasupra Marelui Zid Chinezesc până în mijlocul deşertului australian. Sau în garsoniera ei. Dar asta nu i-a spus. Şi cum a reacţionat el! Cum a roşit şi s-a blocat. „Chiar îmi place băiatul ăsta”, şi-a spus ea în drum spre casă şi, în timp ce zâmbea, s-a trezit vorbind singură pe stradă. Apoi a râs că s-a surprins zâmbind pe stradă.

Dar el? Oare ce gânduri treceau prin mintea lui Andrei? Haide să aflăm. Se pare că şi el se gândea la aceeaşi zi plină de neprevăzut. Nici nu şi-a dat seama că nu a mai fost acolo unde trebuia să meargă, să se ocupe de treaba aceea importantă. În timp ce mergea, când grăbit, când alene pe stradă, simţi că ceva e altfel. Nu rău. Nici bine. Nu prea ştia el cum anume, dar se simţea altfel. Brusc, fiecare idee a lui despre lumea în care trăieşte a devenit o frână din partea creierului care încerca să-l facă să revină la momentele importante din viaţa lui: plimbările în aer liber şi cititul. Numai la asta ar trebui să se gândească acum. Dar Andrei a ajuns acasă şi s-a dus direct la fereastră. A început să privească pe fereastra garsonierei lui. Stătea cu capul sprijinit în căuşul palmelor şi privea cerul. Vedea faţa Georgiei. Şi părul. Şi privirea din momentul în care i-a dat drumul la mână atunci când ea a pomenit de dragoste, referindu-se la cel mai intim moment posibil. Nu ştia ce să creadă.

- Cine e străina asta? s-a întrebat el, încruntându-se uşor şi privind ameninţător spre întunericul nopţii care i-a amintit că nici nu cunoaşte fiinţa care a intrat în viaţa lui, în acest moment al vieţii, fără să-i ceară voie. Lui, care e atât de ordonat şi atent la fiecare detaliu. Ce înseamnă asta? Cum se poate aşa ceva? a întrebat el, indignat, noaptea.

Is God a DJ?

Ce spui de asta?...

Florin Chilian - Zece

Piesa "Zece" a lui Florin Chilian a fost desemnata cea mai frumoasa piesa de dragoste a anului 2000 nu mai stiu cat. Chiar e, nu?

Ce zici de-o cafea? Partea a III-a

Au trecut două ore şi ei stăteau şi vorbeau despre cafenele, cărţi, poeţi şi scriitori, cavaleri medievali sau prinţese rebele. Ploaia s-a oprit. Soarele ieşea de după nori şi lumina Timişoara. Şi cafeneaua. Aerul curat şi pofta de discuţie i-a făcut pe eroii noştri să se întrebe dacă nu cumva ar fi mai bine să iasă la o plimbare. Au ieşit.

- Îmmm, ce frumoasă e Timişoara după o ploaie de vară, atunci când soarele iese, praful nu-şi face de cap cu respiraţia ta şi te poţi bucura de tot şi de toate, fără să te gândeşti că ai ceva important de făcut, a spus Georgia inspirând puternic aerul tare curăţit de ploaia de dimineaţă, ca şi cum ar fi vrut să strângă fiecare moleculă în mână şi să se transforme ea însăşi într-una pentru a putea pluti liberă şi departe de agitaţia lumii din jur.
- Şi mie îmi place să mă plimb dimineaţa prin parcuri, a recunoscut Andrei. Când eram mic îmi plăcea atât de mult să mă joc cu prietenii la aer curat.
A luat-o de mână. Nici nu ştie de ce sau cum s-a întâmplat. Pur şi simplu.
- Mă gândesc uneori cum ar fi dacă aş reuşi să descopăr cine ştie ce nouă lege a fizicii, cumva ca Einstein, după care oamenii să poată fi descompuşi până la particule şi atomi, şi să revină la forma lor numai atunci când vor, a spus ea întorcându-se brusc spre Andrei şi strângându-l de mână. Ce spui? Ai vrea să ne topim amândoi în două entităţi, să facem dragoste în mijlocul naturii, numai noi, feriţi de ochii şi de judecăţile lumii? Să ne transformăm corpul într-o infinitate de molecule care să petreacă în cel mai intim mod cu putinţă, în acelaşi timp, în fiecare colţişor din lumea asta?
I-a vorbit cu atâta entuziasm şi aplomb că nu a ştiut ce e mai surprinzător: faptul că, după numai câteva ore petrecute împreună, l-a întrebat dacă doreşte să facă dragoste cu ea, sau ideea de a fi împreună cu ea pe tot pământul.
- Poftim?... Adică... Vrei să spui că... Despre ce anume vorbim?... a reuşit el până la urmă să îngâne ceva
- Da, ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi să te poţi descompune şi să fii în mai multe locuri deodată? l-a întrebat ea.
- Nu, sună interesant, recunosc, i-a răspuns el, dar partea cu intimitatea mă sperie pe mine.
Georgia e o persoană directă. Nu ştia nici ea cum de e aşa, mama ei fiind un morman de carne impulsiv şi nătâng (nu prea-i place numele ei şi-i reproşează mamei sale de fiecare dată când are ocazia, spontaneitatea cu care i-a pus un nume atât de... nefrumos!), iar tatăl... povestea lui e alta, prea lungă şi complicată pentru ca Georgia să o spună cuiva. Andrei, în schimb, e timid şi politicos. Se fereşte de situaţiile concrete şi mereu crede că tot ce spune nu are sens sau că replicile lui nu sunt demne de luat în seamă. Asta nu înseamnă că se lasă călcat în picioare. Dimpotrivă, are momente când reacţionează foarte agresiv atunci când cineva îşi bate joc de cauza lui.

- De ce? N-ai vrea să facem dragoste?
- Ăăă... Poftim? A răspuns bâlbâindu-se Andrei.
- N-ai vrea să facem dragoste? A repetat Georgia.
Andrei a roşit tot. Nu mai ştia cum să reacţioneze. Simţea că se sufocă. Nu înţelegea de ce. Nici cum au ajuns să vorbească despre asta. I-a plăcut mai mult la cafenea, când vorbeau despre scriitori. Îşi spunea că totul este o poveste, că nu i se întâmplă lui, că cineva, undeva, citeşte despre ceea ce lui i se întâmplă. Şi-a adus aminte de un film unde se întâmpla ceva asemănător, numai că el nu auzea nicio voce. Aproape că îşi dorea să audă una. Inconştient i-a dat drumul la mână. Apoi brusc,
- Aşa să fie? a început el să întrebe cu vocea tare. E chiar atât de simplu? O privea pe fata de lângă el şi se imagina plutind, învăluit de mirosul parfumului ei. „Ce se întâmplă cu mine?” se întreba el.
- Stai liniştit, i-a răspuns Georgia. Voiam doar să văd cum reacţionezi.
-Stau, a replicat el.
Zâmbi şi ea puţin încurcată.
Apoi au început să vorbească despre câte şi mai câte, despre vrute şi nevrute. S-au despărţit la un moment dat, cu promisiunea ca el să o sune a doua zi, să se întâlnească şi să mai vorbească.
- Că de nu te sun eu, l-a ameninţat ea râzând şi vin peste tine, că dormi, că faci duş, că mănânci, că citeşti!... Apoi i-a făcut cu ochiul şi s-a îndepărtat roşind.

Bon Jovi...

Asa, ca sa stim ce asculta eroii nostri in cafenea, intr-o zi ploioasa si taman buna de o conversatie la o cafea...

Ce zici de-o cafea? Partea a II-a

Şi a început să povestească. Discuţia l-a înflăcărat şi i-a adus o poftă de a vorbi pe care n-a mai simţit-o din liceu.
- Ia, spre exemplu, scriitorii români de la începutul secolului 20, spuse el. Se întâlneau pe terasele miticilor şi îşi citeau poeziile (că la ei, poeţii, mă refer) şi se lăudau unii pe alţii. Apoi mergeau fiecare la redacţia ziarului lor şi aruncau cu noroi în cei pe care tocmai i-au lăudat de credeai că sunt cei mai mari duşmani. Ce să mai înţelegi din asta?
Ea zâmbea.
- Georgia.
- Poftim?! Spuse el încurcat. Ce?...
- Georgia. Pe tine cum te cheamă?
A roşit tot. Şi-a dat seama că a fost provocat, păcălit şi că acum trebuie să-i vorbească. Numai că nu se pricepea deloc aşa ceva. Adică, cu colegii şi colegele de la facultate putea să vorbească liniştit, fără nicio problemă, despre orice. Dar cu o necunoscută care s-a aşezat din senin la masa lui şi care l-a mai şi păcălit să vorbească despre un subiect care îl rodea de ceva timp... Nu ştia cum să se comporte.
- Andrei... bombăni el înciudat.
- Ce nume drăguţ, spuse ea şi surâse roşind ca o fetiţă în clasa întâi.
Andrei se încurcă atât de tare că luă ziarul şi începu să-l răsfoiască fără să ştie dacă citeşte sau nu ceva.
- Aşa e, încuviinţă ea spusele lui, dar hai să ne gândim la momentele în care se adunau doar două-trei persoane şi făceau schimb de cărţi. Le luau acasă şi, după câteva zile se întâlneau iar şi vorbeau despre ce au citit. Le comentau şi schimbau opinii. Nu crezi că era frumos?
Andrei mai prinse ceva culoare în obraji.
- Da, era frumos. Ştii că încă mai sunt grupuri de persoane care se întâlnesc, o dată pe lună şi fac acest schimb de cărţi? Şi nu sunt puţini. Şi nici măcar nu se cunosc. Şi nici nu-şi pierd cărţile.
Îl privea. Observă cum ochii lui se înflăcărau de fiecare dată când vorbea despre cărţi, cafenele sau schimb de opinii. Şi îşi dădu seama că nu o privea în ochi decât foarte rar. Se întrebă doar "de ce stă cu sportul în faţa, la o cafea, într-o ploioasă şi nu citeşte un roman sau un ziar de cultură. Ştia atât de multe despre scriitori, despre obiceiurile lor, despre viaţa lor, despre opera lor..."
„Ştie atât de multe despre scriitori şi despre obiceiurile lor, îţi spunea el în timp ce o asculta cum îi răspunde. Cine e fata asta?”
- Vii des pe aici? îl întrebă ea.
- Destul de des, da. Dimineaţa, între nouă şi zece îmi place să vin aici, să beau o cafea şi să citesc ceva. Stau de obicei la masa asta, lângă fereastră pentru că îmi place să văd oamenii cum trec pe lângă mine. Ziua preferată e duminica. Atunci nu e multă lume şi pot sta liniştit, să mă bucur de o cafea bine făcută şi de ziarul de sport.
- Da, văd că citeşti sportul, răspunde ea privind ziarul.
- Nu, nu, protestă el. Doar duminica. De obicei vin cu vreun roman. Duminica e ziua în care mă detaşez de toate şi mă bucur de ea fără să citesc beletristică. De aceea îmi cumpăr sportul. Mă relaxează într-un mod diferit, dar extrem de plăcut.
- Aha!... dar azi nu e duminică, observă ea.
- Da, ştiu, dar n-o să-ţi vină să crezi...
Şi a început să-i explice cum a început ziua, cum a uitat să-şi ia ceva de citit la el. Cum s-a hotărât să-şi cumpere ziarul de sport. Cum are de rezolvat chestia aia importantă de după-amiază.

Ce zici de-o cafea?

Aşa a început totul. De la o cafea. În cafeneaua-cofetărie unde stătea de obicei şi-şi citea cartea. Indiferent de ce autor era. Odată, din lipsa unui roman la el, a citit un tratat de analiză matematică trigonofracţio…etc. Nici nu mai ştie cu ce era. Important e că a stat la masa de lângă fereastră, cu o cafea cu lapte şi două pliculeţe de zahăr şi a citit. Şi din când în când îşi mai arunca privirea spre stradă şi observa cum cutare face nu-ştiu-ce lucru, iar cutărică se mişcă în nu-ştiu-ce fel. Aşa a început totul. Cititind.
- Scuză-mă că te întrerup. Dar nu mai sunt locuri libere. Te-ai supăra dacă aş lua un scaun?
La început, nu ştie nici el de ce, a crezut că vrea doar un scaun. Să stea pe el, la vreo altă masă din celălalt capăt al cafenelei. Aşa că nu a avut nimic împotrivă. Abia când şi-a dat jos haina udă de ploaie a realizat că va sta la aceeaşi masă cu el. Chiar în faţa lui. Acum nici picioarele nu mai putea să şi le întindă. Nici măcar nu poate să-i spună să plece. De ce a spus da?!
- Plouă atât de tare afară, că am zis să intru puţin să aştept. Apoi mi s-a făcut poftă de o cafea, dar nu erau mese libere. Am văzut că la masa asta nu stă decât o persoană şi mi-am zis să-mi încerc norocul. Chiar, nu aştepţi pe cineva, nu?
- Nu, bombăni el puţin morocănos.
Pe el îl cheamă Andrei. E student. Vine din alt colţ al ţării şi îi place să citească. În perioada liceului a fost bătaia de joc a multor colegi ai lui care nu suportau faptul că Andrei îşi pierdea timpul în bibliotecă în loc să iasă cu ei. Mai ales că era apreciat de domnişoare. Deşi, nici ei, nici el nu ştiau de ce. E înalt. Puţin slăbuţ şi are o faţă comună.
Pe ea o cheamă Georgia. Mama ei a călătorit mult în State când era ea mică. I-a căzut cu tronc numele statului american pe care îl poartă şi fiica ei acum. Deşi nu îl ştie decât de pe hartă. Şi ea e înaltă. Şi comună. Adică nici slabă, nici grasă.
Azi s-a întâmplat iar să nu aibă ceva de citit la el. Nici măcar un tratat de analiză matematică trigonofracţio… etc. Aşa că a luat un ziar de la un chioşc din drum. Ultimul număr din Idei în Dialog nu era încă sosit şi cum pe precedentul îl avea acasă a hotărât să se relaxeze în dimineaţa asta şi şi-a luat un cotidian sportiv. La urma urmei, avea să fie o zi lungă şi trebuia să dea ce-i mai bun din el.

L-a prins pe nepregătite. Se simţea prost că citeşte sportul în loc să aibă ceva interesant în faţă. Uită-te la ea cu îl priveşte, în timp ce-şi amestecă zahărul în cafea.
- Ce bine că pot să mă aşez liniştită câteva minute, până se mai opreşte ploaia...
El nimic.
- Mă bucur că nu m-ai alungat şi tu, pe mai ştiu eu ce motiv. Că băieţii care stau singuri de obicei aşa fac.
El nimic. Se încăpăţâna să se bucure de cafea şi de lectura ziarului, încercând să o ignore total pe cea care i-a invadat spaţiul.
- Ce frumos trebuie să fie să stai la o cafea şi să citeşti ceva, într-o cofetărie sau cafenea, în timp ce afară plouă. Şi să mai şi stai la o masă de lângă fereastră.
Şi lui îi plăcea ideea asta, dar gropiţa din bărbie nu-i dădea voie să scoată alt cuvânt decât un „da“ mârâit.
- Când spun cafenea, mă refer la locurile acelea unde se adunau scriitorii şi vorbeau despre proiectele lor. Stăteau cu cafeaua în faţă şi citeau fiecare creaţiile celorlalţi. Şi, la fiecare aplauze şi bravo-uri, autorul roşea şi protesta modest.
În sfârşit şi-a luat şi el inima în dinţi.
- E adevărat, dar toate acele persoane se întâlneau pentru a povesti şi a căuta laude.
Georgia zâmbea. Îl privea cum a început să se aprindă şi şi-a spus că dimineaţa asta nu-i chiar atât de rea pe cât pare. Şi nici băiatul ăsta tăcut şi fără chef din faţa ei. L-a prins.
- Da, dar acum nu mai sunt aşa cafenele. Acum, peste tot sunt doar manele şi muzică proastă, protestă cumva ea, provocându-l.
- Aşa e. Dar decât să-l aud pe unul cum laudă şi ceilalţi continuă după el... mi se pare de prost gust.

DeCe bongo...

Poate ca unii sunt interesati sa afle de ce am ales numele asta. Poate ca nu. "Bongo", a fost replica pe care un politist extraterestru, care lucra pe pamant la un caz, i-a dat-o partenerului lui pamantean atunci cand acesta i-a explicat nu-mai-stiu-eu ce chestie legata de cazul respectiv. "Bongo" insemna, de fapt, "bingo". Nu mai stiu cum se cheama filmul, nici cine sunt actorii. Mi-a placut replica si explicatia bucuria de copil a politistului intergalactic atunci cand a reusit sa foloseasca o expresie "tipic" pamanteana. Filmul l-am vazut pe la 14-15 ani.

Aproape de acasa...

Cu mocanita poate oricine merge pe Valea Vaserului pentru o gura de aer proaspat. E una din cele mai frumoase zone din Maramures.
Un weekend pe vara poate face minuni pentru cei care lucreaza toata ziua la birou sau poate impresiona pana si pe cei mai pasionati de natura.
Aici sunt aproape de acasa...

NOI

Astia suntem NOI. Miodrag si Dana. Ea ma ajuta sa privesc lucrurile si altfel decat cred eu ca sunt. Ea ma asteapta pe hol atunci cand am un examen. Ea imi spune "Somn usor" si "Buna dimineata" in fiecare zi.
...Pe ea o iubesc!...

Mai intai punem muzica

Cateva melodii ca sa cream ambianta perfecta pentru scris!...

Una din piesele mele preferate

Inceputul

E prima insemnare pe care o fac pe acest blog. Sper sa scriu cat mai des si cat mai bine. Obiectul acestui blog este pregatirea pentru viata literara. Deci insemnarile pe care le voi face aici vor avea un scop pur literar si artistic. Sper sa gasesti interesante ideile mele. Enjoy surfing this site!