Cimitirul de pe şosea

Da, ştiu că sună macabru. Nu vorbesc despre vreo amintire legată de morminte, spaime şi bandiţi ce-şi ascund aurul prin vreo criptă. Ci despre un drum lung de o mie de kilometri, până la Maramureş şi înapoi, pe drumurile noastre europene şi naţionale. Las la o parte şoseaua extrem de proastă în anumite zone (vezi drumul dinspre Lugoj – via Făget – spre Deva – care, chipurile, este drum european, după cum harta rutieră ni-l laudă şi cel dintre Beclean şi Moisei-Vişeu de Sus).

Cum am spus, drumurile noastre sunt nişte cimitire. Mai multe animale moarte n-am văzut în viaţa mea şi, credeţi-mă, ca fiu de vânător, am văzut o groază de animale pierite, jupuite, ba chiar am şi dat o mână de ajutor atunci când a fost nevoie.
Câini, pisici, vulpi... după mărimea capului smuls de trup şi după culoarea umbrei blănii lipite de şosea ţi-ai putut da seama peste ce fel de animal ai trecut.

E drept, niciunul nu mai mişca. Ar fi fost culmea, cu toate maţele ieşindu-i din burtă, de pe gură şi, dacă stau bine să mă gândesc, şi de pe urechi. Ce-or face idioatele de animale de nu ştiu să se firească?! Le-a orbit farul şi ce s-au gândit? „Hai să stau pe loc, că trece!“

Ei bine, a trecut. Cu roţile peste animal. Dobitocul (de la volan) nu s-au uitat pe unde merge, s-a grăbit spre casă sau intenţionat a călcat acceleraţia şi poc! animalul lungit pe şosea, cu limba scoasă şi cu un singur gând care îi mai trecea prin cap (în afară de oasele strivite de roţile maşinii ce nu l-a ocolit):

„Dobitocule!“

PS: Daca stapanii nu-si au grija de caini, sunt locuri unde acestia pot fi ajutati sa-si gaseasca un camin: http://www.adoptiicaini.ro/

Despre mine

La prima impresie, dragă cititorule, o să crezi că vreau să mă exprim. În toată splendoarea mea şi aşa cum nu mă ştie nimeni. Sau că o să-ţi povestesc o întâmplare extraordinară care mi s-a întâmplat nu demult şi vreau să o expun lumii şi, nu-i aşa, spaţiului virtual (care este, de ce nu? o entitate) şi prin el, ţie. Parţial ai dreptate. Nu e vorba despre o poveste, ci despre câteva observaţii făcute în mediul înconjurător. Nu este vorba despre mine, ci despre ceea ce eu am luat la cunoştinţă. Buun! Dar despre ce este vorba?

Cum spune şi titlul post-ului, "despre mine". Oamenii, sau cel puţin cei pe care îi cunosc eu, înclină să se creadă cele mai importante fiinţe din lume. Când au chef îţi povestesc cea mai banală întâmplare prin care tocmai au trecut, o ridică la rang de eveniment extraordinar şi, brusc, se opresc şi încep să facă o cu totul altă treabă. Cum ar fi să nu te mai bage în seamă. "Ţi-am spus povestea, gata! Ce mai vrei?! Acum lasă-mă în pace", e mesajul pe care îl transmit. Desigur, nu toate persoanele sunt astfel. Unii chiar sunt oameni de treaba. Unii. Puţinii.

Dar cele care sunt, nu te slăbesc o clipă. Când începi să spui tu o poveste, veche sau nouă, prin care ai trecut, îţi taie calea! Au şi ele una! Să o vezi pe alor (ce funţie sintactică are "alor"?) lor cum este! Şi să auzi ce replici au dat! "Cumplit meşteşug de tâmpenie" spunea Ion Creangă despre învăţătură. Aceeaşi vorbă li se aplică şi persoanelor cu ego-ul atât de mare încât nu văd nimic dincolo de el şi de ele. Sunt cumplite. Şi sunt tâmpe! Optuze în inepţiile (pe) care le scot de pe gură şi în felul în care îşi închipuie viaţa, în mijlocul căreia însele sunt în prim plan. Ca în bancurile cu Chuck Norris.

Poate nici nu ştiu prea multe despre viaţa, dar lasă-mă frate în pace cu sfaturile sau alte cuvinte de duh în pace! Păstrează-le pentru tine! Şi bucură-te de ele! Cam multe semne de exclamare...

Na, ideea este că unii oameni nu ştiu cât de neînsemnaţi sunt.