Your Highness (2011) sau cum sa fugi de cinema!

Am reusit sa vad si eu, in sfarsit, Your Highness. O comedie greu de digerat. Da, exista si dintr-acestea. Filmul e dovada vie ca actorii mai fac si pauze. Natalie Portman bunaoara, parca s-a intalnit cu niste prieteni si au spus: hai sa ne distram!
Si a iesit Your Highness.

Un film slab, in care limbajul extrem de lasciv combinat cu secventele care intaresc ideea cum ca regizorul a gandit: sex si sange, toate denota nimic altceva decat un film de mana a III-a, de duzina, care in niciun caz nu merita vazut. Nici macar in acele zile in care vii atat de obosit de la serviciu incat ai privi orice, numai sa nu-ti fie provocata capacitatea de analiza.

Filmul lasa mult de dorit. Jocurile de cuvinte si replicile intortocheate abunda in aluzii sexuale, care mai de care mai evidenta. Parca mi-e si rusine sa citesc replicile.

Dar despre ce e filmul? Vremuri cu cavalari si domnite, vrajitori si fiinte mitice. Doi frati, unul viteaz si curajos, celalalt afemeiat si las, fiii unui rege, pleaca in cautarea viitoarei sotii a primului.

Viitoarea a fost rapita de un vrajotr care planuieste sa faca sex cu ea in noaptea cand cele doua luni se vor suprapune pe cer (da, sunt doua luni!). Copilul, vasazica, va fi un mare dragon mare prin intermediul caruia lumea va fi controlata de vrajitor.

Tradari si minciuna, sange care tasneste din toate partile si un drum lung, anevoios nevoie mare ii pun la incercare pe eroii nostri. Pe drum ei intalnesc o luptatoare, Natalie Portman, care ii ajuta sa ajunga la vraitor si la fecioara rapita.

Asta e subiectul. Scenariu prost, punera in scena lasa si mai mult de dorit, iar jocul actorilor este mai mult decat rupt dintr-o parodie de doi lei.

Pe scurt, daca apare filmul si la noi in cinematografe, nu aruncati banii de pomana.

Primul meu blog (Bongo's Blog): Avatar... da şi nu prea

Primul meu blog (Bongo's Blog): Avatar... da şi nu prea

Avatar... da şi nu prea

Am fost la cinema sa văd Avatar, mult mediatizata producţie a lui James Cameron. Prima impresie: foarte multă lume. În Cinema Multiplex din Iulius Mall-ul timişorean puhoi de lume s-a adunat să vizioneze filmul. Cum am nimerit prin mall taman în perioada zilelor libere de Crăciun, coada era de câteva zeci de persoane permanent, de pe la orele prânzului. Am fost la filmul de la ora 19. De pe la 18 am stat la coadă, pe la 18,30 am ajuns în faţa caselor de bilete. Rezervate toate locurile. Am aşteptat vreo 10-15 minute acolo până s-au eliberat două locuri. În înghesuiala aceea am reuşit să le cumpăr. Am avut noroc. Am prins chiar nişte locuri de mijloc, în a doua jumătate a sălii. Frate-meu, care a făcut rezervare, a ocupat locuri în rândul 3. Mare noroc am avut.

De remarcat prezenta publicului în cinematografe. Poate începem şi noi să punem preţ pe vizionarea filmelor la cinema sau într-un loc public (cum era într-un timp la Joc Secund) şi nu doar în faţa calculatorului.
Acum despre film. Până să-l văd am auzit o grămadă de cuvinte de laudă despre el. E şi plin netul de asemenea fraze. Nu vreau să critic filmul, dar cred că, în urma citirii şi auzirii atâtor laude, am avut anumite aşteptări, iar producţia nu s-a ridicat la nivelul lor. Nu spun că nu mi-a plăcut filmul. Efectele speciale sunt pe măsura banilor investiţi. Dar cam atât. Subiectul e comun: o rasă (pământenii) caută bogăţiile de pe altă planetă. Cum indigenii îşi au aşezarea chiar deasupra zăcământului de minerale dorit de oameni, îţi cam imaginezi cum va evalua plot-ul. Ne luptăm cu ei. Noi cu tehnologii de ultimă generaţie, ei cu arcuri şi dragoni, îi împuşcăm de le merg fulgii, ba mai avem timp să şi fim ironici, cum ne şade bine, ca la final, Mama Natură a lor să le tăbăcească fundul pământenilor avari şi testosteronoizi! În tot acest timp, un pământean adus acolo să-i convingă pe băştinaşi să se mute şi să predea de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni mineralele preţioase ajunge liderul tribului şi se pune împotriva Companiei.
Momentele cele mai interesante sunt cele în care Tipa îl învaţă pe Tip cum să fie un Na'vi, unul de-ai (atenţie! „unul dintre ei lor“. Nicidecum unul de-al lor, ce s-ar traduce prin „unul dintre al lor“)lor.
După părerea mea, Avatar nu se compară cu Matrix. Nu are o idee inovatoare (Surrogates i-a luat-o înainte) care să-l facă un film de referinţă. Totuşi, efectele speciale compensează din plin lipsa de originalitate a scenariului.

Mă poţi contrazice oricând...

PS: Să nu uităm motivul întoarcerii la natură pe care îl transmite filmul, ca un avertisment pentru cei care consideră că banii sunt mai importanţi decât locul în care trăim.

O cerşetoare... cool. Cu italic

Am trecut deunăzi pe lângă o femeie care cerşea. Nu cerea nimic. Stătea pe trotuar, pe margine şi aştepta. O bătrânică de peste 65 de ani. Spre 70, poate peste. Îmbrăcată cu haine murdare, cu o năframă pe cap, peste obraz, care o apăra de vântul năprasnic, cerşea. Stătea cu mâna întinsă şi aştepta. Nimic. Doar vântul i-a umplut mâna vreo 30 de minute. Studenţi, persoane de vârsta a doua şi bătrâni treceau pe lângă ea. Nimic. Doar vântul. O elevă, poate studentă, a cumpărat ceva de mâncare de la un fast-food din apropiere. I-a dat să mănânce. Nimic parcă n-a fost mai presus decât hamburgerul acela. Nu a mai contat frigul de afară. Nici picioarele care treceau pe lângă ea. Nici măcar momentul când un domn i-a aruncat vreo doi lei în conserva goală de peşte pe care o ţinea lângă ea, poate-poate cineva s-o îndura de ea. Mâncare. Atât. Caldă. Consistentă. Gustoasă. Apoi a venit ceaiul. Aceeaşi domnişoară. I l-a adus cu o viteză de l-ar face invidios şi pe Usain Bolt. O frigea la degete.

„Aveţi grijă. Frige“. „Mulţumesc“. Nu s-a închinat, nu s-a legănat, nu a cerut şi bani. A spus „Mulţumesc“. A luat paharul de unică folosinţă cu ambele mâini şi l-a dus la buze. A sorbit ceaiul încet, fără să se grăbească, până l-a terminat. Degetele cu pielea groasă şi butucănoase nu au simţit nimic. S-au încălzit doar. Pe ziua aceea a luat masa. O masă caldă. nici măcar pentru o clipă în tot acest timp nu a ridicat privirea spre cei ce treceau pe lângă ea. Nu a vărsat lacrimi, nu a scuipat. A aşteptat. Privirea era aţintită pe mâncarea aburindă şi pe ceaiul aromat. Atât.

Tânăra a plecat de acolo alături de celelalte două fete şi de băiatul care le acompania. „Poate ar fi trebuit să-i dăm şi noi ceva“, a spus una dintre fete. „Pe asta o s-o găseşti şi mâine tot aici. Dacă ţii neapărat, îi dai atunci“, i-a răspuns băiatul. S-au îndepărtat vorbind depre haine.

Femeia a mai stat câteva ore. S-a înserat. Unii dintre trecători i-au dat bani. Şi lei. Nici măcar unul nu a încercat s-o ajute să se ridice atunci când vroia să plece. Se pătimea şi se chinua să se pună pe picioare. Pe picior, de fapt. Pe stângul. Dreptul lipsea de la genunchi. Au trecut, rând pe rând, elevi de liceu, cu rucsacul în spate care vorbeau cu nişte eleve, tot cu genţile după ele cât de grozavi sunt ei şi de ce nu vor să iasă la un suc: „Ce, tu eşti mai cool că eşti de la Loga şi eu de la Ungureanu. Eu cred că-i invers. Mi-s mai cool eu. Ce zici?“. Femeia încerca să se ridice. Elevii nimic. Nici măcar n-au văzut-o! Iar când au observat-o, au arătat-o cu degetul şi au râs. Erau cool. Bătrânica a reuşit să se ridice, după minute bune de patimă. Când în sfârşit s-a pus pe picioare... pe picior... a căzut. S-a dezechilibrat. Un cuplu se apropia de ea. Spilcuiţi, oameni din lumea bună a Timişorii (sic!). Au privit-o cu dispreţ şi au trecut pe lângă ea. Un tânăr care a trecut pe acolo a ajutat-o să se ridice. Nu i-a dat bani. A ajutat-o să se ridice şi atât. Apoi a plecat speriat să nu-i ceară femeia sprijinul. La propriu.

Pentru un oraş atât de multietnic, oamenii sunt cam egoişti. De ce?

Timisoara

Un oraş frumos, de-l vizitat. Atât. Plin de bănăţeni. Şi nu o spun cu admiraţie. Dimpotrivă. Am trecut de ceva vreme peste prejudecăţile legate de oamenii din diferite regiunii ale ţării. Am cunoscut de peste tot şi buni, şi răi, şi jmecheri, şi cumsecade, şi zgârciţi, şi cu mâna largă... dar bănăţenii... Pot să înţeleg de ce unii scriitori români intraţi în istorie, care au trecut pe la Timişoara, au stat o perioadă şi au plecat. Au rămas în analele bănăţene ca persoane care au trecut pe aici, au dormit, au mâncat şi apoi au plecat. Neadaptaţi, nepotriviţi stilului local, bănăţeni în suflet, dar ocupaţi nevoie mare de n-au putut poposi mai mult de câteva zile, săptămâni, luni...

Timişoara mea nu e Timişoara voastră. A mea nu e frumoasă, aerisită, curată. E murdară, plină de cerşetori, de sărăcie, de oameni schilozi (şi la trup, da, nu doar la minte), de hoţi, de jmecheri (nicidecum şmecheri, i-aş jigni) în trafic şi pe stradă, de ţigani peste tot, de ambuteiaje mai ales când plouă, de profitori, de urâţenie, de afacerişti, de... de... de... Nu, nu-mi place Timişoara. Nu-mi plac oamenii... Pentru că ei reprezintă oraşul, nu oraşul îi reprezintă pe ei.

Înmulţiţi-vă...

Sistem educaţional românesc. Pierdut elevi competenţi. Caut înlocuitori.
Ăsta e anunţul pe care sistemul de învăţământ local şi naţional pare a-l da în presa de profil românească. Din păcate nimeni nu vede anunţul. Şi nici semnele de exclamaţie! Înlocuitori. Nici buni, nici răi. Doar înlocuitori. La ce se referă? Cumva la faptul că loazele din bănci nu înţeleg ce li se explică la tablă? Ei lipsesc din mediul educaţional, dar sunt prezenţi cu desăvârşire. Ce înseamnă asta?

Greu, tată, greu. Nimic nu pare a merge pe la noi. Şi mai afli şi că, în timp ce universitarii noştri se bat în piept ca leii paralei, din care iese un praf ce se lipeşte taman în ochii noştri, că ce grozavi sunt ei şi că nu sunt slabi şi li se cunosc coastele, ci au fibră şi ţin dietă că, deh! e post!… afli că la o universitate oarecare din Scoţia, cei aproximativ 50 de studenţi, veniţi din toate colţurile ţării noastre, au de gând să nu se întoarcă acasă cu toate că mătură străzile să se întreţină. Dar fac facultate, ajung specialişti şi se angajează pe nişte salarii la care studenţii noştri doar visează atunci cînd sunt în momentele lor cele mai bune.
Trăim în România şi ne ocupă tot timpul? Suntem sadic de cronofagi…

PS: Aşa că, înmulţiţi-vă, stimaţi elevi-viitori-oameni-de-nimic! Poate iese ceva bun din asta!
PS2: Există şi tineri silitori în mediul nostru şcolăresc. Le cer scuze dacă i-am jignit. Nu ei sunt cei vizaţi. Nici măcar nu colegii lor plante din clasă ce dorm cu urechile largi (atenţie! Nu larg!) închise… Ci părinţii.

Cimitirul de pe şosea

Da, ştiu că sună macabru. Nu vorbesc despre vreo amintire legată de morminte, spaime şi bandiţi ce-şi ascund aurul prin vreo criptă. Ci despre un drum lung de o mie de kilometri, până la Maramureş şi înapoi, pe drumurile noastre europene şi naţionale. Las la o parte şoseaua extrem de proastă în anumite zone (vezi drumul dinspre Lugoj – via Făget – spre Deva – care, chipurile, este drum european, după cum harta rutieră ni-l laudă şi cel dintre Beclean şi Moisei-Vişeu de Sus).

Cum am spus, drumurile noastre sunt nişte cimitire. Mai multe animale moarte n-am văzut în viaţa mea şi, credeţi-mă, ca fiu de vânător, am văzut o groază de animale pierite, jupuite, ba chiar am şi dat o mână de ajutor atunci când a fost nevoie.
Câini, pisici, vulpi... după mărimea capului smuls de trup şi după culoarea umbrei blănii lipite de şosea ţi-ai putut da seama peste ce fel de animal ai trecut.

E drept, niciunul nu mai mişca. Ar fi fost culmea, cu toate maţele ieşindu-i din burtă, de pe gură şi, dacă stau bine să mă gândesc, şi de pe urechi. Ce-or face idioatele de animale de nu ştiu să se firească?! Le-a orbit farul şi ce s-au gândit? „Hai să stau pe loc, că trece!“

Ei bine, a trecut. Cu roţile peste animal. Dobitocul (de la volan) nu s-au uitat pe unde merge, s-a grăbit spre casă sau intenţionat a călcat acceleraţia şi poc! animalul lungit pe şosea, cu limba scoasă şi cu un singur gând care îi mai trecea prin cap (în afară de oasele strivite de roţile maşinii ce nu l-a ocolit):

„Dobitocule!“

PS: Daca stapanii nu-si au grija de caini, sunt locuri unde acestia pot fi ajutati sa-si gaseasca un camin: http://www.adoptiicaini.ro/

Despre mine

La prima impresie, dragă cititorule, o să crezi că vreau să mă exprim. În toată splendoarea mea şi aşa cum nu mă ştie nimeni. Sau că o să-ţi povestesc o întâmplare extraordinară care mi s-a întâmplat nu demult şi vreau să o expun lumii şi, nu-i aşa, spaţiului virtual (care este, de ce nu? o entitate) şi prin el, ţie. Parţial ai dreptate. Nu e vorba despre o poveste, ci despre câteva observaţii făcute în mediul înconjurător. Nu este vorba despre mine, ci despre ceea ce eu am luat la cunoştinţă. Buun! Dar despre ce este vorba?

Cum spune şi titlul post-ului, "despre mine". Oamenii, sau cel puţin cei pe care îi cunosc eu, înclină să se creadă cele mai importante fiinţe din lume. Când au chef îţi povestesc cea mai banală întâmplare prin care tocmai au trecut, o ridică la rang de eveniment extraordinar şi, brusc, se opresc şi încep să facă o cu totul altă treabă. Cum ar fi să nu te mai bage în seamă. "Ţi-am spus povestea, gata! Ce mai vrei?! Acum lasă-mă în pace", e mesajul pe care îl transmit. Desigur, nu toate persoanele sunt astfel. Unii chiar sunt oameni de treaba. Unii. Puţinii.

Dar cele care sunt, nu te slăbesc o clipă. Când începi să spui tu o poveste, veche sau nouă, prin care ai trecut, îţi taie calea! Au şi ele una! Să o vezi pe alor (ce funţie sintactică are "alor"?) lor cum este! Şi să auzi ce replici au dat! "Cumplit meşteşug de tâmpenie" spunea Ion Creangă despre învăţătură. Aceeaşi vorbă li se aplică şi persoanelor cu ego-ul atât de mare încât nu văd nimic dincolo de el şi de ele. Sunt cumplite. Şi sunt tâmpe! Optuze în inepţiile (pe) care le scot de pe gură şi în felul în care îşi închipuie viaţa, în mijlocul căreia însele sunt în prim plan. Ca în bancurile cu Chuck Norris.

Poate nici nu ştiu prea multe despre viaţa, dar lasă-mă frate în pace cu sfaturile sau alte cuvinte de duh în pace! Păstrează-le pentru tine! Şi bucură-te de ele! Cam multe semne de exclamare...

Na, ideea este că unii oameni nu ştiu cât de neînsemnaţi sunt.

Despre vecini, cu dragoste

, dar cu dragostea aceea de nu-ţi mai vine să faci altceva decât să intri peste ei şi să-i iei la bătaie. Râsete, icnituri şi izbucniri de strigăte semionomatopeice. În fiecare seară, de vreo două săptămâni, ascult poveştile vecinilor de la etaj.

Ce şcoli au frecventat, pe unde se ajunge la ele, ce culori le plac, ce muzică ascultă… Lista poate continua. Discuţiile sunt monotone. Dacă mă concentrez, pe la două şi treizeci şi opt de minute (nu ştiu şi numărul secundelor), îi pot cu siguranţă auzi cum se îmbracă să iasă în oraş.

Nu cum vorbesc atunci când se îmbracă, ci efectiv cum îşi iau hainele pe ei. Probabil, dacă aş fi urmat o facultate de design, aş fi ştiut şi ce haine îşi iau pe ei. O fi de la acustica apartamentului? Oi fi eu sensibil? Poate amândouă. Ideea e că, atunci când am bătut la uşă să le spun să vorbească mai încet, au părut receptivi. Iar în spatele uşii, am putut observa camera goală, doar cu parchet laminat. De aici şi zgomotele mult exagerate, nu pun la socoteală paşii sau mutarea unui scaun. Subliniez „au părut“, pentru că imediat ce m-am întors în apartament discuţia despre manichiură, unghieră şi prosoape de duş a continuat de unde a fost întreruptă de ciocănitul în uşă. Ceea ce mă deranjează nu este felul în care umblă prin casă.

Nici faptul că discută în mijlocul camerei despre ultima probă de la Bac (am senzaţia că vecinii sunt nişte proaspeţi absolvenţi de liceu, probabil boboci la vreo facultate, care s-au mutat în chirie şi care, potrivit vârstei şi obiceiurilor, nu ţin cont de vecinii lor şi au impresia că sunt la un internat sau cămin) nu mă scoate din sărite. Ci faptul că la ora 23, 00, 01, 02 şi chiar 03, mai tinerii mei vecini stau la taclale. Într-un cămin e ok (am stat şi eu şi nu m-a deranjat când colegii de cameră ascultau muzică până la o oră de mers la serviciu, ba simpotrivă, mai şi dormeam dus), dar într-un bloc de locatari – cu persoane care merg a doua zi devreme la serviciu, familii cu copii pe care trebuie să-i ducă la şcoală ş.a.m.d. e puţin deplasat.

Nici măcar în weekend nu ar trebui să ascultăm discuţiile despre ultimele apariţii în magazinele vestimentare, la ora două dimineaţa. Poate vreau să mă odihnesc. Sau am serviciu mâine. Da, şi în weekend-uri mai lucrez. De ce trebuie eu să ascult prostiile unor tineri pe care nu-i interesează cum îşi plătesc locaţia (chiria, cf. DEX orice ediţie, n.a.) pentru că mămica şi tăticu’ le achită şi nota de plată de la pizza. Am pus o sesizare în cutia poştală a administratorului în speranţa că acesta îi va mai potoli puţin.

Acum aştept rezultatele. Sper să mă pot odihni şi să nu fiu pus în situaţia de a chema poliţia (în cazul unui chef în mijlocul săptămânii) sau de a mă muta (pentru că îmi place locul unde stau acum).

Nesi...

Nesi! Mai mult nesi! Nesi pana la saturare! Si nu poti scapa de nesi! Astazi se poarta! Cine nu are, nu reuseste. Mai nou e considerat o calitate. Daca nu esti nesi, nu ai valoare!


Rahat! Nesi e pentru doua categorii de oameni: cei cu bani si pe care-i doare'n cot de ce spune lumea despre ei, pentru ca ei, oricum, au intotdeauna dreptate (!) - dar nu toti sunt asa - si cei care sunt din nascare asa. Astora nu ai ce sa le faci altceva decat sa le raspunzi cu aceeasi moneda. Si atunci te intrebi cand ai ajuns si tu precum cei pe care ii blamezi... sau le dai pace in nesi...mtirea lor si esti vazut ca un chicken, arogant si slab caracter.

Ce faci?

fuck off!
Several times I wanted to say that to some people who believe their own person is above everything. Each time I told to myself: There will be a time when you'll be able to shut their mouth. Now I only laugh nicely. The time is near...