Despre pauza de masă şi alte minuni...

Teoretic, e simplu: o oră din nouă (pentru că opt sunt de muncă) este destinată pauzei de masă. Adică acelui moment în care angajatul poate ieşi din firmă să mănânce, fără să fie nevoit să ofere explicaţii şefului unde merge. De regulă, la cele mai multe firme, obiceiul e regulă: angajatul mănâncă fără grija a 10-15 minute întârziere, chit că mai stă peste program ceva timp.
Meseria de jurnalist e, însă, puţin diferită: dacă taman în momentul în care tu mănânci, directorul X ţine o conferinţă inopinată cu presa? Sau, mai rău, dacă, doamne fereşte, ai plecat la masă şi nu te întorci cu un material de „pe teren“? E grav!
Şeful urlă, strigă, te ia la întrebări. De când ai tu dreptul de să-ţi fie foame? Cum, ai plecat să cumperi de mâncare? Nu ştii că trebuie să stai cu ochii în monitor şi cu mâinile pe tastatură, să predai articolul la timp? Ce dacă e două şi până la cinci-şase poţi liniştit să-ţi scrii articolul, că ai toate datele? Chiar ai toate datele?

Toată lumea e supărată dintr-un motiv. Al unora e serios, al altora e exagerat. Post-ul ăsta nici măcar nu este un motiv. Încă...