Ventilatorul

Doi tineri merg în căutarea unui ventilator. Actiunea se petrece într-o frumoasa după-amiază de miercuri, spre seară, când se poate ieşi din casă la plimbare. Într-un moment în care termometrele şi prezentatorii de la meteo indică puţin peste 38-40 de grade pe timpul zilei, e normal ca oamenii să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-şi face traiul mai uşor. Prin urmare, una dintre soluţiile evidente o reprezintă ventilatorul. Tinerii credeau că ei sunt singurii care au aflat soluţia asta. Aşa că au ales Kaufland-ul. N-au mai fost pe acolo de mult timp, astfel că asta era ocazia ideală să facă o plimbare practică şi relaxantă. El era cu gândul la examenul de licenţă de a doua zi, dar o gură de aer îi va prinde bine. În marele magazin de care am pomenit, ventilatoarele lipseau. Cele care îi interesau. Erau câteva micuţe, de birou. Intră în Domo, din aceeaşi clădire. „S-au vândut. Dar vor aduce zilele astea, sigur. La cât de repede se vând...“ Nu, nu erau singurii care s-au gândit la soluţia asta.

Asta e! Nu suntem unici (deşi ne place să ne credem astfel). Ajung în mall-ul timişorean de unde cumpără ventilatorul mult dorit. Aici nu s-au vândut. „Şi nici nu costă mult“ îşi spuneau ei, privind preţul. „Ce-s 60 de lei? Două pizza şi-un Cola la domiciliu“. Râd. Le stă bine. Sunt fericiţi. Abia aşteaptă să-l asambleze. Se întorc de la mall pe jos. Se ţin de mână şi se privesc. Le place atât de mult să vadă cum îşi cumpără câte ceva al lor, din banii puşi de ei deoparte. Fiecare lucru nou cumpărat îi face să zâmbească. Cu ochii...

În drum spre Acasa lor trec pe lângă o femeie. Cu două plase după ea, cu un batic pe cap, o haină groasă de iarnă cu un buzunar rupt, nişte pantaloni de blugi cu vreo trei-patru numere mai largi şi o pereche de adidaşi albi şi prăfuiţi era bagajul ei. Haina, mov, potrivită mai degrabă unui bărbat decât unei femei , cu mânecile suflecate, era murdară. Blugii arătau ca şi cum tocmai au fost aruncaţi de un mecanic auto ce i-a pătat cu prea mult ulei pentru a-i mai purta, chiar şi la lucru. Faţa, nespălată, ascundea o privire resemnată: femeia îi privea pe cei doi tineri cum cară o cutie în care e un ventilator, pentru a păcăli temperaturile sufocante într-un oraş tot mai aglomerat. Ea purta două plase după ea.
Dintr-una ieşea un colţ de pâine feliată. În cealaltă, la fel de încărcată şi (probabil) de grea, o roşie îşi scotea nestingerită capul pe deasupra. Parcă era muşcată. Privirea femeii s-a ascuns atunci când tânărul a privit-o, întâmplător. Ochii au coborât în pământ. Apoi, când a ajuns la numai doi metri de tineri, privirea s-a îndreptat spre cutie. Tânărul a tresărit. Femeia a trecut mai departe.
Câteva ore mai târziu, tânărul, după ce a asamblat ventilatorul şi se bucura de răcoarea provocată de acesta, s-a aşezat la calculatorul de pe birou, conectat la internet, şi a început să scrie. Femeia, probabil a adormit la marginea unui pod, pe o bancă într-unul din parcurile Timişoarei sau alături de alte multe persoane, într-o improvizaţia numită casă.
Într-o seară, doi tineri pornesc în căutarea unui ventilator...

Cuvinte

Cuvintele sunt totul. Fără ele n-am fi. Simplu, nu? Lumii îi place să înoate în cuvinte. Iar nimeni, pe lumea asta, nu se pricepe mai bine decât prietenii. Cuvinte translucide, transparente şi... indezirabile. Şi poate că au dreptate. Lumea s-a săturat să tot primească sfaturi de la lume. Toţi ne pricepem să sfătuim. Chiar şi cei mici. Iar câteodată adevărul din gura lor iese. Câteodată. Dar ce adevăr!

„Întâi a fost cuvântul“, spune biblia. Iar noi, oamenii, ne pricepem de minune să ne folosim de asta. Ne pricepem de minune să vorbim. Iar tehnologia ne ajută. Acum toată lumea are ceva de spus. Dacă, la începuturile scrierii, doar câţiva vorbeau şi spuneau ceva, prin scris, astăzi fiecare vorbeşte. Singuri sau cu altcineva, românul, italianul, americanul sau chinezul, toţi vorbesc. Pe un blog, pe mail, pe messenger sau în mesajele telefonice. Iar dacă sunt cu adevărat norocaşi, în ziare. Şi cum oamenilor le place să discute şi să comenteze, articolele sunt însoţite de zeci sau sute de comentarii... Unele chiar savuroase.
Şi atunci te întrebi: bine, monşer, dacă tot vorbim mult şi prost, ce-ar fi dacă am tăcea puţin şi am asculta?

Răspunsul? (Între noi fie spus, cred că populaţia Terrei ar scădea drastic şi s-ar îndrepta spre extincţie - femeile ar muri) În post-ul următor.

Animalele...

Oamenii. Sunt nişte animale. Avem o falsă impresie că progresăm. Că reuşim să evoluăm. Nici gând. O iluzie. O simplă privire, într-o zi frumoasă de plimbare, pe Corso-ul timişorean, de pe balcon sau, mai ales, la televizor, în toată lumea, acea simplă privire a omului atent din greşeală la chipurile şi gesturile celor din jur. De atât e nevoie pentru a observa animalul. Sau animalierul? Dar nimănui nu-i pasă. Mai mult, nimeni nu crede. Toţi cred contrariul. Cred în progres, în ştiinţă... în haine.
Zilnic, dacă eşti îmbrăcat, eşti om. Nimic mai fals. O iluzie susţinută de nevoi instinctuale. Nimic mai mult. Cetăţeanul de etnie rromă (eufemistic vorbind) care cerşeşte la colţul străzii, musculosul cu tricou mulat pe el ce vorbeşte pe stradă ca la el în sufragerie, bărbatul bine îmbrăcat - tip gangster - care îşi strigă prietenul de la celălalt capăt al străzii (Stai, băăă, aşteaptă-mă şi pe mineeee să vin! Unde fugi, băă, de mine?! Vreeei să vezi meciul singuuur, ăă?!) sau cucoanele care numără crepăturile din trotuar seara, după ce pruncii sunt de mult în lumea lui moş Moş Ene, ori dom'şoarele care tocmai au terminat gimnaziul şi cred că grăsimea de pe burta lor (care acoperă destul de nemişto buricul cu piercing cu tot) este demnă de a fi admirată de trecătorii care tocmai şi-au stricat bunătate de plimbare ori multe alte personaje (evităm cuvântul persoane) sunt tot atâtea exemple de animalism uman.
Evoluăm? Nu cred. Cred că doar orgoliul nostru de fiinţe mai inteligente decât animalele ne joacă feste. Sau poate nu. La urma urmei... contează?

Poze: finalul unui ciclu

Balul de final