Acasa...

Vârful Pietrosu (2303 m) ascuns printre nori...
O floare. Pur şi simplu.
În fiecare vară văd asta. E atât de frumos! Mai ales dimineaţa, când e răcoare şi e linişte.
Dă clic să te convingi.

Când mi-e dor de casă, e suficient să privesc poze cu locurile unde o sa devin un bătrânel supărăcios şi irascibil. Dar fericit.

Stropii de… ploaie

Ploile venite odată cu această perioadă a anului îi antrenează pe şoferii care ţin cu tot dinadinsul să le arate pietonilor că eu sunt la scut, iar ceilalţi în ploaie. Şi pentru a face acest lucru cât mai vizibil, unii dintre conducătorii auto preferă să nu ocolească deloc bălţile care sunt pe marginea trotuarului, mai ales dacă, din întâmplare, pe trotuar oamenii se grăbesc spre destinaţia lor.

Atunci şoferii turează puţin motorul, trec în viteză pe lângă pietonul ud de ploaia de afară şi le demonstrează că se poate şi mai… ud. Stropii de ploaie încărcaţi cu o deosebită cantitate de mizerie de pe şosea îi lovesc fără milă pe cei care nu doresc decât să ajungă cât mai repede şi mai uscaţi la locul spre care au pornit.

Bineînţeles că şoferii au argumentul lor: „N-am avut pe unde, dom'le, să trec" sau „Se făcuse verde şi am accelerat puţin!…". Unii dintre ei au dreptate, bălţile formate la marginea carosabililui sunt atât de mari că nu pot fi ferite de maşini, dar alţii fac asta de dragul de-a o face.

Te mai uiţi că-i murdăreşti hainele? Oricum şi le spală când ajunge acasă. Şi uite aşa, pe vreme ploioasă, timişorenii sunt loviţi din toate direcţiile de stropii de… ploaie.

Filosofia din maşinile galbene

Mulţi timişoreni spun că sunt prea multe taxiuri în oraş, că fiecare staţie de taxi este plină de maşinile galbene cu tarif pe ele care, câteodată, mai şi parchează în staţiile de firobuz sau autobuz.

Poliţiştii mai dau câteva amenzi celor pe care îi prind fără autorizaţie. În timpul săptămânii, tot a treia maşină de la semafor are culoarea galbenă. Problema apare în weekend: staţia din gara de nord. Pe lângă faptul că, duminica, trenurile sunt ticsite de studenţii care se întorc la şcoală cu genţile încărcate de mâncare, grele şi mari, în staţia de taxi bate vântul.

Şi nu pentru că toate maşinile au plecat cu primii veniţi. Nu, dacă suni după o maşină, de la dispecerat ţi se spune că nu sunt maşini disponibile în zonă.

Când, după zeci de minute de aşteptare, timp în care câteva sute de oameni sar ca felinele pe primul taxi ce dă să intre în staţie, găseşti în sfârşit o maşină la care nu i-a sosit comanda şi te ia pe tine, afli, din staţia din autoturism, prin care şoferul îşi cheamă colegii „că e nebunie aici", afli atunci că „da' ce? Să vin gol? De prind ceva vin" este filosofia după care se ghidează oamenii din maşinile galbene.

Claxoanele sunt inutile

De obicei, atunci când şoferul unei maşini claxonează, are motive întemeiate să facă acest lucru. Uneori, din lipsă de altă activitate sau din stresul provocat de circulaţia greoaie din oraş, unii conducători auto nu au răbdare să se elibereze traficul.

Atunci vreun şofer mai tupeist intră pe contrasens sau opreşte maşina în mijlocul drumului şi discută cu o cunoştinţă ce trecea pe trotuar. Şoferii din maşinile din spate claxonează. Rând pe rând, oamenii de la volanele autoturismelor îşi scot capul pe geam şi-i strigă vorbe frumoase celui oprit la taclale.

Acesta nici măcar nu clipeşte şi îşi continuă discuţia nestingherit. La un moment dat, un bărbat dintr-o maşină din spate strigă o vorbă de duh, eufemistic vorbind, femeii care s-a oprit la vorbă. Atunci şoferul i-a spus acesteia să plece că vor vorbi mai târziu.

„N-are rost să ne enervăm pentru aceste claxoane inutile. Ne vedem", i-a spus acesta femeii şi a pornit maşina. Rând pe rând, şoferii au început să claxoneze la reprezentanta sexului frumos care a determinat crearea cozii de autoturisme şi să gesticuleze fiecare după răbdarea cu care a aşteptat terminarea conversaţiei.

Scena s-a petrecut deunăzi, pe strada Gh. Lazăr, din zona Pieţii Unirii.

Te mai uiţi?!

Ce mai contează că e plină zi şi că oamenii trec pe totuar în fiecare clipă? Dacă nu mai rezistă corpul şi trebuie să renunţe la surplusul de materie organică îngurcitat ceva mai devreme, îi facem pe plac şi renunţăm la surplusul insistent unde ne vine.

Asta pare a fi filosofia unor timişoreni. Atunci când nu mai rezistă trupul, se ascund lângă o maşină sau pe lângă un bloc şi urinează. Trecătorii privesc în altă parte, ridică privirile şi îşi stăpânesc pornirile moraliceşti. Individul cu vezica mai slabă, priveşte pe furiş în stânga şi în dreapta, termină treaba şi îşi vede de drum.

Situaţia s-a petrecut zilele trecute, la Punctele Cardinale, pe trotuarul de lângă Bastion, cum vii dinspre Piaţa Unirii. Oricui i se poate întâmpla. Mulţi probabil că ar reacţionat la fel. Un semn de întrebare se ridică, totuşi. În Piaţa Vlad Ţepeş, fosta Doiceşti, chiar lângă zona unde bărbatul şi-a tras puţin sufletul, sunt două toalete publice. Una pentru bărbaţi, alta pentru femei.

Alte două sunt în Piaţa unirii, iar o grămadă de localuri sunt în zonă unde există băi cu toatele cu tot! A preferat să se uşureze pe roata din spatele unei Dacii albe (poate era a lui), în văzul trecătorilor. În halul ăsta am ajuns?

O bătrânică...

Oamenii din tramvaiele timişorene sunt fie indiferenţi, fie fricoşi. Într-una din zilele trecute, pe tramvaiul 6, din staţia din Piaţa Libertăţii urcă un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, mirosind a alcool şi tutun cât să le ajungă călătorilor pentru o zi, cu ţigara aprinsă în gură. Numai ce şi-o aprinsese când a venit tramvaiul, căci din sulul de hârtie fină, umplut cu tutun nu fusese consumat decât foarte puţin.

Bărbatul, pe la vreo 30 de ani, fuma nestingherit în mijlocul oamenilor care, miraţi de îndrăzneala acestuia nu scoteau niciun cuvânt. Vorbeau pe la colţuri, unii mai tare, alţii mai şoptit, despre nesimţirea respectivului. Acesta expira fără griji tutunul din plămâni, imediat inhalând puternic altă gură de fum.

După câteva zeci de secunde de şoşoteli şi priviri înciudate spre bărbatul care îşi fuma sfidător ţigara, o doamnă trecută de mult de vârsta tinereţii se apropie de bărbat şi îl întreabă de ce fumează în tramvai, când acest lucru e interzis. „Pentru că pot", se aude răspunsul tăios al acestuia. „Da? Atunci şi eu pot să pun mâna pe ţigară şi să o sting, nu?", întreabă direct, privindu-l în ochi, bătrânica. Imediat a început restul călătorilor să vocifereze. Bărbatul s-a ţinut tare pe poziţie. Unii oameni s-au oprit din comentat. Bătrânica noastră a sontinuat să-l apostrofeze pe cel care fuma ostentativ.

La un moment dat, femeia s-a întins spre ţigară şi a fost cât pe ce s-o ia şi să o arunce jos. Bărbatul a văzut că nu e de glumă. A ridicat vocea. Atunci au sărit toţi pe el. Au strigat la el. Unii au început să-l ameninţe, alţii s-au îndreptat hotărâţi spre omul cu ţigară. La următoarea staţie, acesta, speriat, a coborât din tramvai...

Şi totul pentru cineva (şi nu oricine) a avut curajul să vorbească.

Coşurile de gunoi

Seara e mai de înţeles dacă treci pe lângă un coş de gunoi şi nu poţi arunca resturile pe care le ai la tine de câteva străzi încoace pentru că respectivul coş e plin ochi, iar celelalte până la el… ei bine, celelalte sunt sublime cu desăvârşire, şi anume, lipsesc.

Aşadar, seara e mai de înţeles, coşurile sunt umplute de mizerii de cei care au trecut toată ziua pe acolo. Bun. Dar ziua? În mijlocul zilei, foarte multe coşuri de gunoi sunt pline, ba mai mult, oamenii, din comoditate sau din scârba de a-şi mai purta resturile cu ei câteva sute de metri, aruncă mizeriile pe jos, lângă tomberoanele şi coşurile cu pricina.

Aşa se face că treci pe strada Calea Martirilor şi ţi se întoarce nasul pe dos. Sau pe Splaiul Galaţi, sau pe alte străzi din Timişoara. Situaţia este şi mai acută în weekend. Atunci, e mai bine să nu ieşi din casă pe vreme frumoasă, că mirosul şi muştele atrase de el s-ar putea să-ţi strice tot cheful de plimbare.

Dar cel mai important aspect, îl reprezintă, acela că există foarte puţine coşuri de gunoi pe străzi. Sunt zone în care, pe sute de metri, nu există nici măcar un obiect, fie el plin ochi, în care să arunci gunoiul.

„Ce nesimţiţi sunt unii…"

Aşa a spus o doamnă de la Oficiul nr.1, Serviciul Post Restant. Zilele trecute, la o coadă imensă la acest serviciu, o domnişoară sătulă să privească felul în care trei angajate ale instituţiei de pe bd. Revoluţiei numărau nişte bani şi calculat pe computer câţi bani au numărat, a mers la alte două angajate, care dădeau pachete trimise de acasă celor care veneau după ele, şi le-a întrebat dacă nu pot ele să-i încaseze coletul, pentru că ea s-a săturat să aştepte să privească 20 de minute cum sunt număraţi nişte bani.

„Noi nu putem", a venit imediat răspunsul de solidaritate al celei rugate de ajutor. „Am avea nevoie de calculator să introducem datele şi, după cum vedeţi, colegele mele lucrează pe el", a completat angajata poştei. Toţi cei prezenţi îşi întorc privirile spre doamnele care numărau banii cu zor (dar fără spor?).

Trei femei stăteau în faţa computerului şi accesau calculatorul din el să verifice dacă au numărat bine prima dată. Domnişoara care şi-a pierdut răbdarea a plecat, cu coletul în braţe. Doamna solidară cu cele trei vizate a spus cu năduf, în momentul în care tânăra ieşea pe uşă:

„Ce nesinţiţi sunt unii…".