„Dacia, dragostea mea”. Istorie prin parbriz
Acum 8 ani
marți, 29 decembrie 2009
Avatar... da şi nu prea
Am fost la cinema sa văd Avatar, mult mediatizata producţie a lui James Cameron. Prima impresie: foarte multă lume. În Cinema Multiplex din Iulius Mall-ul timişorean puhoi de lume s-a adunat să vizioneze filmul. Cum am nimerit prin mall taman în perioada zilelor libere de Crăciun, coada era de câteva zeci de persoane permanent, de pe la orele prânzului. Am fost la filmul de la ora 19. De pe la 18 am stat la coadă, pe la 18,30 am ajuns în faţa caselor de bilete. Rezervate toate locurile. Am aşteptat vreo 10-15 minute acolo până s-au eliberat două locuri. În înghesuiala aceea am reuşit să le cumpăr. Am avut noroc. Am prins chiar nişte locuri de mijloc, în a doua jumătate a sălii. Frate-meu, care a făcut rezervare, a ocupat locuri în rândul 3. Mare noroc am avut.
De remarcat prezenta publicului în cinematografe. Poate începem şi noi să punem preţ pe vizionarea filmelor la cinema sau într-un loc public (cum era într-un timp la Joc Secund) şi nu doar în faţa calculatorului.
Acum despre film. Până să-l văd am auzit o grămadă de cuvinte de laudă despre el. E şi plin netul de asemenea fraze. Nu vreau să critic filmul, dar cred că, în urma citirii şi auzirii atâtor laude, am avut anumite aşteptări, iar producţia nu s-a ridicat la nivelul lor. Nu spun că nu mi-a plăcut filmul. Efectele speciale sunt pe măsura banilor investiţi. Dar cam atât. Subiectul e comun: o rasă (pământenii) caută bogăţiile de pe altă planetă. Cum indigenii îşi au aşezarea chiar deasupra zăcământului de minerale dorit de oameni, îţi cam imaginezi cum va evalua plot-ul. Ne luptăm cu ei. Noi cu tehnologii de ultimă generaţie, ei cu arcuri şi dragoni, îi împuşcăm de le merg fulgii, ba mai avem timp să şi fim ironici, cum ne şade bine, ca la final, Mama Natură a lor să le tăbăcească fundul pământenilor avari şi testosteronoizi! În tot acest timp, un pământean adus acolo să-i convingă pe băştinaşi să se mute şi să predea de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni mineralele preţioase ajunge liderul tribului şi se pune împotriva Companiei.
Momentele cele mai interesante sunt cele în care Tipa îl învaţă pe Tip cum să fie un Na'vi, unul de-ai (atenţie! „unul dintre ei lor“. Nicidecum unul de-al lor, ce s-ar traduce prin „unul dintre al lor“)lor.
După părerea mea, Avatar nu se compară cu Matrix. Nu are o idee inovatoare (Surrogates i-a luat-o înainte) care să-l facă un film de referinţă. Totuşi, efectele speciale compensează din plin lipsa de originalitate a scenariului.
Mă poţi contrazice oricând...
PS: Să nu uităm motivul întoarcerii la natură pe care îl transmite filmul, ca un avertisment pentru cei care consideră că banii sunt mai importanţi decât locul în care trăim.
marți, 1 decembrie 2009
O cerşetoare... cool. Cu italic
Am trecut deunăzi pe lângă o femeie care cerşea. Nu cerea nimic. Stătea pe trotuar, pe margine şi aştepta. O bătrânică de peste 65 de ani. Spre 70, poate peste. Îmbrăcată cu haine murdare, cu o năframă pe cap, peste obraz, care o apăra de vântul năprasnic, cerşea. Stătea cu mâna întinsă şi aştepta. Nimic. Doar vântul i-a umplut mâna vreo 30 de minute. Studenţi, persoane de vârsta a doua şi bătrâni treceau pe lângă ea. Nimic. Doar vântul. O elevă, poate studentă, a cumpărat ceva de mâncare de la un fast-food din apropiere. I-a dat să mănânce. Nimic parcă n-a fost mai presus decât hamburgerul acela. Nu a mai contat frigul de afară. Nici picioarele care treceau pe lângă ea. Nici măcar momentul când un domn i-a aruncat vreo doi lei în conserva goală de peşte pe care o ţinea lângă ea, poate-poate cineva s-o îndura de ea. Mâncare. Atât. Caldă. Consistentă. Gustoasă. Apoi a venit ceaiul. Aceeaşi domnişoară. I l-a adus cu o viteză de l-ar face invidios şi pe Usain Bolt. O frigea la degete.
„Aveţi grijă. Frige“. „Mulţumesc“. Nu s-a închinat, nu s-a legănat, nu a cerut şi bani. A spus „Mulţumesc“. A luat paharul de unică folosinţă cu ambele mâini şi l-a dus la buze. A sorbit ceaiul încet, fără să se grăbească, până l-a terminat. Degetele cu pielea groasă şi butucănoase nu au simţit nimic. S-au încălzit doar. Pe ziua aceea a luat masa. O masă caldă. nici măcar pentru o clipă în tot acest timp nu a ridicat privirea spre cei ce treceau pe lângă ea. Nu a vărsat lacrimi, nu a scuipat. A aşteptat. Privirea era aţintită pe mâncarea aburindă şi pe ceaiul aromat. Atât.
Tânăra a plecat de acolo alături de celelalte două fete şi de băiatul care le acompania. „Poate ar fi trebuit să-i dăm şi noi ceva“, a spus una dintre fete. „Pe asta o s-o găseşti şi mâine tot aici. Dacă ţii neapărat, îi dai atunci“, i-a răspuns băiatul. S-au îndepărtat vorbind depre haine.
Femeia a mai stat câteva ore. S-a înserat. Unii dintre trecători i-au dat bani. Şi lei. Nici măcar unul nu a încercat s-o ajute să se ridice atunci când vroia să plece. Se pătimea şi se chinua să se pună pe picioare. Pe picior, de fapt. Pe stângul. Dreptul lipsea de la genunchi. Au trecut, rând pe rând, elevi de liceu, cu rucsacul în spate care vorbeau cu nişte eleve, tot cu genţile după ele cât de grozavi sunt ei şi de ce nu vor să iasă la un suc: „Ce, tu eşti mai cool că eşti de la Loga şi eu de la Ungureanu. Eu cred că-i invers. Mi-s mai cool eu. Ce zici?“. Femeia încerca să se ridice. Elevii nimic. Nici măcar n-au văzut-o! Iar când au observat-o, au arătat-o cu degetul şi au râs. Erau cool. Bătrânica a reuşit să se ridice, după minute bune de patimă. Când în sfârşit s-a pus pe picioare... pe picior... a căzut. S-a dezechilibrat. Un cuplu se apropia de ea. Spilcuiţi, oameni din lumea bună a Timişorii (sic!). Au privit-o cu dispreţ şi au trecut pe lângă ea. Un tânăr care a trecut pe acolo a ajutat-o să se ridice. Nu i-a dat bani. A ajutat-o să se ridice şi atât. Apoi a plecat speriat să nu-i ceară femeia sprijinul. La propriu.
Pentru un oraş atât de multietnic, oamenii sunt cam egoişti. De ce?
„Aveţi grijă. Frige“. „Mulţumesc“. Nu s-a închinat, nu s-a legănat, nu a cerut şi bani. A spus „Mulţumesc“. A luat paharul de unică folosinţă cu ambele mâini şi l-a dus la buze. A sorbit ceaiul încet, fără să se grăbească, până l-a terminat. Degetele cu pielea groasă şi butucănoase nu au simţit nimic. S-au încălzit doar. Pe ziua aceea a luat masa. O masă caldă. nici măcar pentru o clipă în tot acest timp nu a ridicat privirea spre cei ce treceau pe lângă ea. Nu a vărsat lacrimi, nu a scuipat. A aşteptat. Privirea era aţintită pe mâncarea aburindă şi pe ceaiul aromat. Atât.
Tânăra a plecat de acolo alături de celelalte două fete şi de băiatul care le acompania. „Poate ar fi trebuit să-i dăm şi noi ceva“, a spus una dintre fete. „Pe asta o s-o găseşti şi mâine tot aici. Dacă ţii neapărat, îi dai atunci“, i-a răspuns băiatul. S-au îndepărtat vorbind depre haine.
Femeia a mai stat câteva ore. S-a înserat. Unii dintre trecători i-au dat bani. Şi lei. Nici măcar unul nu a încercat s-o ajute să se ridice atunci când vroia să plece. Se pătimea şi se chinua să se pună pe picioare. Pe picior, de fapt. Pe stângul. Dreptul lipsea de la genunchi. Au trecut, rând pe rând, elevi de liceu, cu rucsacul în spate care vorbeau cu nişte eleve, tot cu genţile după ele cât de grozavi sunt ei şi de ce nu vor să iasă la un suc: „Ce, tu eşti mai cool că eşti de la Loga şi eu de la Ungureanu. Eu cred că-i invers. Mi-s mai cool eu. Ce zici?“. Femeia încerca să se ridice. Elevii nimic. Nici măcar n-au văzut-o! Iar când au observat-o, au arătat-o cu degetul şi au râs. Erau cool. Bătrânica a reuşit să se ridice, după minute bune de patimă. Când în sfârşit s-a pus pe picioare... pe picior... a căzut. S-a dezechilibrat. Un cuplu se apropia de ea. Spilcuiţi, oameni din lumea bună a Timişorii (sic!). Au privit-o cu dispreţ şi au trecut pe lângă ea. Un tânăr care a trecut pe acolo a ajutat-o să se ridice. Nu i-a dat bani. A ajutat-o să se ridice şi atât. Apoi a plecat speriat să nu-i ceară femeia sprijinul. La propriu.
Pentru un oraş atât de multietnic, oamenii sunt cam egoişti. De ce?
Timisoara
Un oraş frumos, de-l vizitat. Atât. Plin de bănăţeni. Şi nu o spun cu admiraţie. Dimpotrivă. Am trecut de ceva vreme peste prejudecăţile legate de oamenii din diferite regiunii ale ţării. Am cunoscut de peste tot şi buni, şi răi, şi jmecheri, şi cumsecade, şi zgârciţi, şi cu mâna largă... dar bănăţenii... Pot să înţeleg de ce unii scriitori români intraţi în istorie, care au trecut pe la Timişoara, au stat o perioadă şi au plecat. Au rămas în analele bănăţene ca persoane care au trecut pe aici, au dormit, au mâncat şi apoi au plecat. Neadaptaţi, nepotriviţi stilului local, bănăţeni în suflet, dar ocupaţi nevoie mare de n-au putut poposi mai mult de câteva zile, săptămâni, luni...
Timişoara mea nu e Timişoara voastră. A mea nu e frumoasă, aerisită, curată. E murdară, plină de cerşetori, de sărăcie, de oameni schilozi (şi la trup, da, nu doar la minte), de hoţi, de jmecheri (nicidecum şmecheri, i-aş jigni) în trafic şi pe stradă, de ţigani peste tot, de ambuteiaje mai ales când plouă, de profitori, de urâţenie, de afacerişti, de... de... de... Nu, nu-mi place Timişoara. Nu-mi plac oamenii... Pentru că ei reprezintă oraşul, nu oraşul îi reprezintă pe ei.
Timişoara mea nu e Timişoara voastră. A mea nu e frumoasă, aerisită, curată. E murdară, plină de cerşetori, de sărăcie, de oameni schilozi (şi la trup, da, nu doar la minte), de hoţi, de jmecheri (nicidecum şmecheri, i-aş jigni) în trafic şi pe stradă, de ţigani peste tot, de ambuteiaje mai ales când plouă, de profitori, de urâţenie, de afacerişti, de... de... de... Nu, nu-mi place Timişoara. Nu-mi plac oamenii... Pentru că ei reprezintă oraşul, nu oraşul îi reprezintă pe ei.
marți, 17 noiembrie 2009
Înmulţiţi-vă...
Sistem educaţional românesc. Pierdut elevi competenţi. Caut înlocuitori.
Ăsta e anunţul pe care sistemul de învăţământ local şi naţional pare a-l da în presa de profil românească. Din păcate nimeni nu vede anunţul. Şi nici semnele de exclamaţie! Înlocuitori. Nici buni, nici răi. Doar înlocuitori. La ce se referă? Cumva la faptul că loazele din bănci nu înţeleg ce li se explică la tablă? Ei lipsesc din mediul educaţional, dar sunt prezenţi cu desăvârşire. Ce înseamnă asta?
Greu, tată, greu. Nimic nu pare a merge pe la noi. Şi mai afli şi că, în timp ce universitarii noştri se bat în piept ca leii paralei, din care iese un praf ce se lipeşte taman în ochii noştri, că ce grozavi sunt ei şi că nu sunt slabi şi li se cunosc coastele, ci au fibră şi ţin dietă că, deh! e post!… afli că la o universitate oarecare din Scoţia, cei aproximativ 50 de studenţi, veniţi din toate colţurile ţării noastre, au de gând să nu se întoarcă acasă cu toate că mătură străzile să se întreţină. Dar fac facultate, ajung specialişti şi se angajează pe nişte salarii la care studenţii noştri doar visează atunci cînd sunt în momentele lor cele mai bune.
Trăim în România şi ne ocupă tot timpul? Suntem sadic de cronofagi…
PS: Aşa că, înmulţiţi-vă, stimaţi elevi-viitori-oameni-de-nimic! Poate iese ceva bun din asta!
PS2: Există şi tineri silitori în mediul nostru şcolăresc. Le cer scuze dacă i-am jignit. Nu ei sunt cei vizaţi. Nici măcar nu colegii lor plante din clasă ce dorm cu urechile largi (atenţie! Nu larg!) închise… Ci părinţii.
Ăsta e anunţul pe care sistemul de învăţământ local şi naţional pare a-l da în presa de profil românească. Din păcate nimeni nu vede anunţul. Şi nici semnele de exclamaţie! Înlocuitori. Nici buni, nici răi. Doar înlocuitori. La ce se referă? Cumva la faptul că loazele din bănci nu înţeleg ce li se explică la tablă? Ei lipsesc din mediul educaţional, dar sunt prezenţi cu desăvârşire. Ce înseamnă asta?
Greu, tată, greu. Nimic nu pare a merge pe la noi. Şi mai afli şi că, în timp ce universitarii noştri se bat în piept ca leii paralei, din care iese un praf ce se lipeşte taman în ochii noştri, că ce grozavi sunt ei şi că nu sunt slabi şi li se cunosc coastele, ci au fibră şi ţin dietă că, deh! e post!… afli că la o universitate oarecare din Scoţia, cei aproximativ 50 de studenţi, veniţi din toate colţurile ţării noastre, au de gând să nu se întoarcă acasă cu toate că mătură străzile să se întreţină. Dar fac facultate, ajung specialişti şi se angajează pe nişte salarii la care studenţii noştri doar visează atunci cînd sunt în momentele lor cele mai bune.
Trăim în România şi ne ocupă tot timpul? Suntem sadic de cronofagi…
PS: Aşa că, înmulţiţi-vă, stimaţi elevi-viitori-oameni-de-nimic! Poate iese ceva bun din asta!
PS2: Există şi tineri silitori în mediul nostru şcolăresc. Le cer scuze dacă i-am jignit. Nu ei sunt cei vizaţi. Nici măcar nu colegii lor plante din clasă ce dorm cu urechile largi (atenţie! Nu larg!) închise… Ci părinţii.
vineri, 23 octombrie 2009
Cimitirul de pe şosea
Da, ştiu că sună macabru. Nu vorbesc despre vreo amintire legată de morminte, spaime şi bandiţi ce-şi ascund aurul prin vreo criptă. Ci despre un drum lung de o mie de kilometri, până la Maramureş şi înapoi, pe drumurile noastre europene şi naţionale. Las la o parte şoseaua extrem de proastă în anumite zone (vezi drumul dinspre Lugoj – via Făget – spre Deva – care, chipurile, este drum european, după cum harta rutieră ni-l laudă şi cel dintre Beclean şi Moisei-Vişeu de Sus).
Cum am spus, drumurile noastre sunt nişte cimitire. Mai multe animale moarte n-am văzut în viaţa mea şi, credeţi-mă, ca fiu de vânător, am văzut o groază de animale pierite, jupuite, ba chiar am şi dat o mână de ajutor atunci când a fost nevoie.
Câini, pisici, vulpi... după mărimea capului smuls de trup şi după culoarea umbrei blănii lipite de şosea ţi-ai putut da seama peste ce fel de animal ai trecut.
E drept, niciunul nu mai mişca. Ar fi fost culmea, cu toate maţele ieşindu-i din burtă, de pe gură şi, dacă stau bine să mă gândesc, şi de pe urechi. Ce-or face idioatele de animale de nu ştiu să se firească?! Le-a orbit farul şi ce s-au gândit? „Hai să stau pe loc, că trece!“
Ei bine, a trecut. Cu roţile peste animal. Dobitocul (de la volan) nu s-au uitat pe unde merge, s-a grăbit spre casă sau intenţionat a călcat acceleraţia şi poc! animalul lungit pe şosea, cu limba scoasă şi cu un singur gând care îi mai trecea prin cap (în afară de oasele strivite de roţile maşinii ce nu l-a ocolit):
„Dobitocule!“
PS: Daca stapanii nu-si au grija de caini, sunt locuri unde acestia pot fi ajutati sa-si gaseasca un camin: http://www.adoptiicaini.ro/
Cum am spus, drumurile noastre sunt nişte cimitire. Mai multe animale moarte n-am văzut în viaţa mea şi, credeţi-mă, ca fiu de vânător, am văzut o groază de animale pierite, jupuite, ba chiar am şi dat o mână de ajutor atunci când a fost nevoie.
Câini, pisici, vulpi... după mărimea capului smuls de trup şi după culoarea umbrei blănii lipite de şosea ţi-ai putut da seama peste ce fel de animal ai trecut.
E drept, niciunul nu mai mişca. Ar fi fost culmea, cu toate maţele ieşindu-i din burtă, de pe gură şi, dacă stau bine să mă gândesc, şi de pe urechi. Ce-or face idioatele de animale de nu ştiu să se firească?! Le-a orbit farul şi ce s-au gândit? „Hai să stau pe loc, că trece!“
Ei bine, a trecut. Cu roţile peste animal. Dobitocul (de la volan) nu s-au uitat pe unde merge, s-a grăbit spre casă sau intenţionat a călcat acceleraţia şi poc! animalul lungit pe şosea, cu limba scoasă şi cu un singur gând care îi mai trecea prin cap (în afară de oasele strivite de roţile maşinii ce nu l-a ocolit):
„Dobitocule!“
PS: Daca stapanii nu-si au grija de caini, sunt locuri unde acestia pot fi ajutati sa-si gaseasca un camin: http://www.adoptiicaini.ro/
joi, 1 octombrie 2009
Despre mine
La prima impresie, dragă cititorule, o să crezi că vreau să mă exprim. În toată splendoarea mea şi aşa cum nu mă ştie nimeni. Sau că o să-ţi povestesc o întâmplare extraordinară care mi s-a întâmplat nu demult şi vreau să o expun lumii şi, nu-i aşa, spaţiului virtual (care este, de ce nu? o entitate) şi prin el, ţie. Parţial ai dreptate. Nu e vorba despre o poveste, ci despre câteva observaţii făcute în mediul înconjurător. Nu este vorba despre mine, ci despre ceea ce eu am luat la cunoştinţă. Buun! Dar despre ce este vorba?
Cum spune şi titlul post-ului, "despre mine". Oamenii, sau cel puţin cei pe care îi cunosc eu, înclină să se creadă cele mai importante fiinţe din lume. Când au chef îţi povestesc cea mai banală întâmplare prin care tocmai au trecut, o ridică la rang de eveniment extraordinar şi, brusc, se opresc şi încep să facă o cu totul altă treabă. Cum ar fi să nu te mai bage în seamă. "Ţi-am spus povestea, gata! Ce mai vrei?! Acum lasă-mă în pace", e mesajul pe care îl transmit. Desigur, nu toate persoanele sunt astfel. Unii chiar sunt oameni de treaba. Unii. Puţinii.
Dar cele care sunt, nu te slăbesc o clipă. Când începi să spui tu o poveste, veche sau nouă, prin care ai trecut, îţi taie calea! Au şi ele una! Să o vezi pe alor (ce funţie sintactică are "alor"?) lor cum este! Şi să auzi ce replici au dat! "Cumplit meşteşug de tâmpenie" spunea Ion Creangă despre învăţătură. Aceeaşi vorbă li se aplică şi persoanelor cu ego-ul atât de mare încât nu văd nimic dincolo de el şi de ele. Sunt cumplite. Şi sunt tâmpe! Optuze în inepţiile (pe) care le scot de pe gură şi în felul în care îşi închipuie viaţa, în mijlocul căreia însele sunt în prim plan. Ca în bancurile cu Chuck Norris.
Poate nici nu ştiu prea multe despre viaţa, dar lasă-mă frate în pace cu sfaturile sau alte cuvinte de duh în pace! Păstrează-le pentru tine! Şi bucură-te de ele! Cam multe semne de exclamare...
Na, ideea este că unii oameni nu ştiu cât de neînsemnaţi sunt.
Cum spune şi titlul post-ului, "despre mine". Oamenii, sau cel puţin cei pe care îi cunosc eu, înclină să se creadă cele mai importante fiinţe din lume. Când au chef îţi povestesc cea mai banală întâmplare prin care tocmai au trecut, o ridică la rang de eveniment extraordinar şi, brusc, se opresc şi încep să facă o cu totul altă treabă. Cum ar fi să nu te mai bage în seamă. "Ţi-am spus povestea, gata! Ce mai vrei?! Acum lasă-mă în pace", e mesajul pe care îl transmit. Desigur, nu toate persoanele sunt astfel. Unii chiar sunt oameni de treaba. Unii. Puţinii.
Dar cele care sunt, nu te slăbesc o clipă. Când începi să spui tu o poveste, veche sau nouă, prin care ai trecut, îţi taie calea! Au şi ele una! Să o vezi pe alor (ce funţie sintactică are "alor"?) lor cum este! Şi să auzi ce replici au dat! "Cumplit meşteşug de tâmpenie" spunea Ion Creangă despre învăţătură. Aceeaşi vorbă li se aplică şi persoanelor cu ego-ul atât de mare încât nu văd nimic dincolo de el şi de ele. Sunt cumplite. Şi sunt tâmpe! Optuze în inepţiile (pe) care le scot de pe gură şi în felul în care îşi închipuie viaţa, în mijlocul căreia însele sunt în prim plan. Ca în bancurile cu Chuck Norris.
Poate nici nu ştiu prea multe despre viaţa, dar lasă-mă frate în pace cu sfaturile sau alte cuvinte de duh în pace! Păstrează-le pentru tine! Şi bucură-te de ele! Cam multe semne de exclamare...
Na, ideea este că unii oameni nu ştiu cât de neînsemnaţi sunt.
vineri, 25 septembrie 2009
Despre vecini, cu dragoste
, dar cu dragostea aceea de nu-ţi mai vine să faci altceva decât să intri peste ei şi să-i iei la bătaie. Râsete, icnituri şi izbucniri de strigăte semionomatopeice. În fiecare seară, de vreo două săptămâni, ascult poveştile vecinilor de la etaj.
Ce şcoli au frecventat, pe unde se ajunge la ele, ce culori le plac, ce muzică ascultă… Lista poate continua. Discuţiile sunt monotone. Dacă mă concentrez, pe la două şi treizeci şi opt de minute (nu ştiu şi numărul secundelor), îi pot cu siguranţă auzi cum se îmbracă să iasă în oraş.
Nu cum vorbesc atunci când se îmbracă, ci efectiv cum îşi iau hainele pe ei. Probabil, dacă aş fi urmat o facultate de design, aş fi ştiut şi ce haine îşi iau pe ei. O fi de la acustica apartamentului? Oi fi eu sensibil? Poate amândouă. Ideea e că, atunci când am bătut la uşă să le spun să vorbească mai încet, au părut receptivi. Iar în spatele uşii, am putut observa camera goală, doar cu parchet laminat. De aici şi zgomotele mult exagerate, nu pun la socoteală paşii sau mutarea unui scaun. Subliniez „au părut“, pentru că imediat ce m-am întors în apartament discuţia despre manichiură, unghieră şi prosoape de duş a continuat de unde a fost întreruptă de ciocănitul în uşă. Ceea ce mă deranjează nu este felul în care umblă prin casă.
Nici faptul că discută în mijlocul camerei despre ultima probă de la Bac (am senzaţia că vecinii sunt nişte proaspeţi absolvenţi de liceu, probabil boboci la vreo facultate, care s-au mutat în chirie şi care, potrivit vârstei şi obiceiurilor, nu ţin cont de vecinii lor şi au impresia că sunt la un internat sau cămin) nu mă scoate din sărite. Ci faptul că la ora 23, 00, 01, 02 şi chiar 03, mai tinerii mei vecini stau la taclale. Într-un cămin e ok (am stat şi eu şi nu m-a deranjat când colegii de cameră ascultau muzică până la o oră de mers la serviciu, ba simpotrivă, mai şi dormeam dus), dar într-un bloc de locatari – cu persoane care merg a doua zi devreme la serviciu, familii cu copii pe care trebuie să-i ducă la şcoală ş.a.m.d. e puţin deplasat.
Nici măcar în weekend nu ar trebui să ascultăm discuţiile despre ultimele apariţii în magazinele vestimentare, la ora două dimineaţa. Poate vreau să mă odihnesc. Sau am serviciu mâine. Da, şi în weekend-uri mai lucrez. De ce trebuie eu să ascult prostiile unor tineri pe care nu-i interesează cum îşi plătesc locaţia (chiria, cf. DEX orice ediţie, n.a.) pentru că mămica şi tăticu’ le achită şi nota de plată de la pizza. Am pus o sesizare în cutia poştală a administratorului în speranţa că acesta îi va mai potoli puţin.
Acum aştept rezultatele. Sper să mă pot odihni şi să nu fiu pus în situaţia de a chema poliţia (în cazul unui chef în mijlocul săptămânii) sau de a mă muta (pentru că îmi place locul unde stau acum).
Ce şcoli au frecventat, pe unde se ajunge la ele, ce culori le plac, ce muzică ascultă… Lista poate continua. Discuţiile sunt monotone. Dacă mă concentrez, pe la două şi treizeci şi opt de minute (nu ştiu şi numărul secundelor), îi pot cu siguranţă auzi cum se îmbracă să iasă în oraş.
Nu cum vorbesc atunci când se îmbracă, ci efectiv cum îşi iau hainele pe ei. Probabil, dacă aş fi urmat o facultate de design, aş fi ştiut şi ce haine îşi iau pe ei. O fi de la acustica apartamentului? Oi fi eu sensibil? Poate amândouă. Ideea e că, atunci când am bătut la uşă să le spun să vorbească mai încet, au părut receptivi. Iar în spatele uşii, am putut observa camera goală, doar cu parchet laminat. De aici şi zgomotele mult exagerate, nu pun la socoteală paşii sau mutarea unui scaun. Subliniez „au părut“, pentru că imediat ce m-am întors în apartament discuţia despre manichiură, unghieră şi prosoape de duş a continuat de unde a fost întreruptă de ciocănitul în uşă. Ceea ce mă deranjează nu este felul în care umblă prin casă.
Nici faptul că discută în mijlocul camerei despre ultima probă de la Bac (am senzaţia că vecinii sunt nişte proaspeţi absolvenţi de liceu, probabil boboci la vreo facultate, care s-au mutat în chirie şi care, potrivit vârstei şi obiceiurilor, nu ţin cont de vecinii lor şi au impresia că sunt la un internat sau cămin) nu mă scoate din sărite. Ci faptul că la ora 23, 00, 01, 02 şi chiar 03, mai tinerii mei vecini stau la taclale. Într-un cămin e ok (am stat şi eu şi nu m-a deranjat când colegii de cameră ascultau muzică până la o oră de mers la serviciu, ba simpotrivă, mai şi dormeam dus), dar într-un bloc de locatari – cu persoane care merg a doua zi devreme la serviciu, familii cu copii pe care trebuie să-i ducă la şcoală ş.a.m.d. e puţin deplasat.
Nici măcar în weekend nu ar trebui să ascultăm discuţiile despre ultimele apariţii în magazinele vestimentare, la ora două dimineaţa. Poate vreau să mă odihnesc. Sau am serviciu mâine. Da, şi în weekend-uri mai lucrez. De ce trebuie eu să ascult prostiile unor tineri pe care nu-i interesează cum îşi plătesc locaţia (chiria, cf. DEX orice ediţie, n.a.) pentru că mămica şi tăticu’ le achită şi nota de plată de la pizza. Am pus o sesizare în cutia poştală a administratorului în speranţa că acesta îi va mai potoli puţin.
Acum aştept rezultatele. Sper să mă pot odihni şi să nu fiu pus în situaţia de a chema poliţia (în cazul unui chef în mijlocul săptămânii) sau de a mă muta (pentru că îmi place locul unde stau acum).
miercuri, 1 iulie 2009
Nesi...
Nesi! Mai mult nesi! Nesi pana la saturare! Si nu poti scapa de nesi! Astazi se poarta! Cine nu are, nu reuseste. Mai nou e considerat o calitate. Daca nu esti nesi, nu ai valoare!
Rahat! Nesi e pentru doua categorii de oameni: cei cu bani si pe care-i doare'n cot de ce spune lumea despre ei, pentru ca ei, oricum, au intotdeauna dreptate (!) - dar nu toti sunt asa - si cei care sunt din nascare asa. Astora nu ai ce sa le faci altceva decat sa le raspunzi cu aceeasi moneda. Si atunci te intrebi cand ai ajuns si tu precum cei pe care ii blamezi... sau le dai pace in nesi...mtirea lor si esti vazut ca un chicken, arogant si slab caracter.
Ce faci?
fuck off!
Several times I wanted to say that to some people who believe their own person is above everything. Each time I told to myself: There will be a time when you'll be able to shut their mouth. Now I only laugh nicely. The time is near...
Rahat! Nesi e pentru doua categorii de oameni: cei cu bani si pe care-i doare'n cot de ce spune lumea despre ei, pentru ca ei, oricum, au intotdeauna dreptate (!) - dar nu toti sunt asa - si cei care sunt din nascare asa. Astora nu ai ce sa le faci altceva decat sa le raspunzi cu aceeasi moneda. Si atunci te intrebi cand ai ajuns si tu precum cei pe care ii blamezi... sau le dai pace in nesi...mtirea lor si esti vazut ca un chicken, arogant si slab caracter.
Ce faci?
fuck off!
Several times I wanted to say that to some people who believe their own person is above everything. Each time I told to myself: There will be a time when you'll be able to shut their mouth. Now I only laugh nicely. The time is near...
Fum de tigara
M-am saturat de oamenii care fumeaza! Oricum ai intoarce tigara aia nenorocita, tot in fata iti vine tot fumul. Plus ca, atunci cand stai intr-o incapere neaerisita, respiri aerul imbacsit de fum de tigara al unora care cred ca daca ei fumeaza, toata lumea trebuie sa stie si sa vada asta. Si, mai ales, sa simta asta!
Plus ca iti mai si spun sa "nu te apuci de fumat ca nu-i bine" ! Bine, tata, atunci tu de ce mai fumezi? Si de ce fumezi in aceeasi incapere in care stau si eu, nefumator?
Parerea mea.... nesimtire si moft!
Plus ca iti mai si spun sa "nu te apuci de fumat ca nu-i bine" ! Bine, tata, atunci tu de ce mai fumezi? Si de ce fumezi in aceeasi incapere in care stau si eu, nefumator?
Parerea mea.... nesimtire si moft!
duminică, 24 mai 2009
marți, 21 aprilie 2009
vineri, 10 aprilie 2009
Gângureli onomatopeice la volan
Drumul prost şi semafoarele îi scot din sărite pe unii şoferi. La propriu.
Ieri, în autobuzul Autotim care îi transportă pe timişoreni înspre Recaş dimineaţa, pe la ora 7 şi ceva (nu ştii niciodată cât pentru că orarul de plecare din autogară este 7,10, dar plecarea propriu-zisă are loc minute bune mai târziu), călătorii au avut parte de un adevărat spectacol când au ajuns la semaforul din zona localităţii Remetea.
Cum nenea drumarul, cu stopul şi prioritatea în mână, a oprit şirul de maşini ce mergea dinspre Timişoara, iar în faţa autobuzului două maşini au ezitat în a asculta de roşul drumarului, dar au tras pe dreapta până la urmă, şoferul nostru a început şoul (!): mai întâi şi-a băgat şi şi-a scos o serie de organe într-unul dintre şoferii care nu se dădea din faţa sa, ca să poată înainta el că, deh, „pensionarii ăştia ar trebui să stea acasă, nu să conducă!", după cum s-a exprimat omul de la volan.
Apoi a început să coboare sfinţii pe muzică de claxon, pe drumarul care îi tot arăta paleta de culoare roşie. Cum să stea el, cel care întârzie pentru că a plecat mai târziu din autogară? O lume întreagă depinde de el, cum să o dezamăgească? Mai bine îşi foloseşte coardele vocale în articularea unor gângureli onomatopeice din care vocalele u şi a, alături de nişte consoane bine alese, sunt la ordinea zilei.
Colac peste pupăză, după ce şoferul nostru a înaintat vârtos pe drumul cu un singur sens, pe măsură ce mergea înainte pe roşu, conducătorii auto ce veneau din sens opus îi arătau degetele, majoritatea mijlocii, şi îi strigau prin parbriz, încet, dar cu gura largă, ca să înţeleagă omul: „Ce faci, boule?!".
Conducătorul autobuzului le răspundea pe limba lui, concurând la doborârea recordului mondial de proferări pe secundă. La un moment dat, se zăreşte un autocamion. Şoferul acestuia, deşi avea prioritate, a oprit maşina la câteva sute de metri şi i-a semnalizat cu farurile şoferului de autobuz că-l lasă să treacă.
Acesta şi-a continuat drumul, pe acelaşi grai, un mulţumesc fiindu-i prea mult să spună colegului ce nu l-a întors din drum. În tot acest circ rutier, pasagerii nu au scos un cuvânt. Nu au protestat la injuriile şoferului şi nu l-au atenţionat pe acesta că este plătit din banii abonamentelor lor.
Şi fără să-i facă o reclamaţie la sediul firmei, şoferul nostru va continua în acelaşi mod în fiecare dimineată. Nu din cauza lui, ci a drumului şi a pensionarilor de la volan, bineînţeles… şi a toleranţei pasagerilor.
Ieri, în autobuzul Autotim care îi transportă pe timişoreni înspre Recaş dimineaţa, pe la ora 7 şi ceva (nu ştii niciodată cât pentru că orarul de plecare din autogară este 7,10, dar plecarea propriu-zisă are loc minute bune mai târziu), călătorii au avut parte de un adevărat spectacol când au ajuns la semaforul din zona localităţii Remetea.
Cum nenea drumarul, cu stopul şi prioritatea în mână, a oprit şirul de maşini ce mergea dinspre Timişoara, iar în faţa autobuzului două maşini au ezitat în a asculta de roşul drumarului, dar au tras pe dreapta până la urmă, şoferul nostru a început şoul (!): mai întâi şi-a băgat şi şi-a scos o serie de organe într-unul dintre şoferii care nu se dădea din faţa sa, ca să poată înainta el că, deh, „pensionarii ăştia ar trebui să stea acasă, nu să conducă!", după cum s-a exprimat omul de la volan.
Apoi a început să coboare sfinţii pe muzică de claxon, pe drumarul care îi tot arăta paleta de culoare roşie. Cum să stea el, cel care întârzie pentru că a plecat mai târziu din autogară? O lume întreagă depinde de el, cum să o dezamăgească? Mai bine îşi foloseşte coardele vocale în articularea unor gângureli onomatopeice din care vocalele u şi a, alături de nişte consoane bine alese, sunt la ordinea zilei.
Colac peste pupăză, după ce şoferul nostru a înaintat vârtos pe drumul cu un singur sens, pe măsură ce mergea înainte pe roşu, conducătorii auto ce veneau din sens opus îi arătau degetele, majoritatea mijlocii, şi îi strigau prin parbriz, încet, dar cu gura largă, ca să înţeleagă omul: „Ce faci, boule?!".
Conducătorul autobuzului le răspundea pe limba lui, concurând la doborârea recordului mondial de proferări pe secundă. La un moment dat, se zăreşte un autocamion. Şoferul acestuia, deşi avea prioritate, a oprit maşina la câteva sute de metri şi i-a semnalizat cu farurile şoferului de autobuz că-l lasă să treacă.
Acesta şi-a continuat drumul, pe acelaşi grai, un mulţumesc fiindu-i prea mult să spună colegului ce nu l-a întors din drum. În tot acest circ rutier, pasagerii nu au scos un cuvânt. Nu au protestat la injuriile şoferului şi nu l-au atenţionat pe acesta că este plătit din banii abonamentelor lor.
Şi fără să-i facă o reclamaţie la sediul firmei, şoferul nostru va continua în acelaşi mod în fiecare dimineată. Nu din cauza lui, ci a drumului şi a pensionarilor de la volan, bineînţeles… şi a toleranţei pasagerilor.
sâmbătă, 28 martie 2009
Banii curg, locatarii suportă
„Liftul scârţâie într-un hal fără de hal. Nici nu poţi dormi noaptea de zgomotul pe care îl face atunci când îl foloseşte cineva. Ce să mai spun de urcat în el?! Eu una, sincer vă spun, nu merg cu liftul. Mai bine urc zilnic şase etaje“, a spus înciudată una dintre locatarele blocului cu numărul 39 de pe bd. Take Ionescu din Timişoara.
Oful femeii este cât se poate de pertinent. Odată ajuns în blocul cu pricina, când urci cu lift ai senzaţia că faci parte dintr-un film cu Bruce Willis sau Sylvester Stallone, în care cablurile de la ascensor cedează unul după celălalt, iar persoanele din interiorul lui sunt salvate miraculos, în ultima clipă, de eroul cu muşchi de oţel.
Numai că aici, în cutia de un metru pătrat, niciun erou nu pare a fi prin preajmă, iar cablurile scot un scârţâit ca de sfârşit de timp. Pe lista de plată afişată jos, la parter, figurează o rubrică destinată reparaţiilor liftului.
Întrebat, administratorul imobilului a precizat că adună bani pentru repararea ascensorului. Nu a specificat însă când va avea loc acest lucru şi nici ce obligaţii are firma pentru care locatarii plătesc abonament de întreţinere a acestui mecanism.
Banii curg, oamenii suportă.
Oful femeii este cât se poate de pertinent. Odată ajuns în blocul cu pricina, când urci cu lift ai senzaţia că faci parte dintr-un film cu Bruce Willis sau Sylvester Stallone, în care cablurile de la ascensor cedează unul după celălalt, iar persoanele din interiorul lui sunt salvate miraculos, în ultima clipă, de eroul cu muşchi de oţel.
Numai că aici, în cutia de un metru pătrat, niciun erou nu pare a fi prin preajmă, iar cablurile scot un scârţâit ca de sfârşit de timp. Pe lista de plată afişată jos, la parter, figurează o rubrică destinată reparaţiilor liftului.
Întrebat, administratorul imobilului a precizat că adună bani pentru repararea ascensorului. Nu a specificat însă când va avea loc acest lucru şi nici ce obligaţii are firma pentru care locatarii plătesc abonament de întreţinere a acestui mecanism.
Banii curg, oamenii suportă.
Ne grăbim. Unde?
Despre felul în care conduc şoferii timişoreni au fost scrise articole grămadă. Nu ne vom avânta şi noi. Vom discuta despre graba lor. Care conduce la incidente, care conduce la accidente ş.a.m.d.
Şoferul timişorean (există şi excepţii!) nu are răbdare câteva minute într-o intersecţie, la semafor. Dacă faci şcoala de şoferi sau dacă porţi semnul de începător pe maşina ta, ai deseori surpriza să constaţi că, atunci când întârzii să demarezi din intersecţie, grăbiţii din spatele tău te claxonează de-ţi merg fulgii.
Nici nu ai plecat bine, că şi trec pe lângă tine cu un deget ridicat spre plafonieră şi cu buzele recitându-ţi versuri drăgăstoase din melodiile formaţiilor de cartier. Că e bărbat, că e fată la volanul maşinii. Şoferul.
Iar când îl ajungi din urmă la următorul semafor, opreşti în dreptul lui, tragi frâna de mână şi cobori din maşină să-l întrebi unde se grăbeşte. Tace mâlc. Priveşte nerăbdător în faţă şi la semafor şi demarează în trombă până ajungi la el. Se grăbeşte de mama focului.
Ceilalţi din spatele tău nu mai spun nimic. Te privesc şi nu ştiu de unde să te ia. Pleci mai departe şi te întrebi doar unde se grăbesc toţi. Nu puteau pleca mai repede de acasă sau se apropie sfârşitul lumii?
Şoferul timişorean (există şi excepţii!) nu are răbdare câteva minute într-o intersecţie, la semafor. Dacă faci şcoala de şoferi sau dacă porţi semnul de începător pe maşina ta, ai deseori surpriza să constaţi că, atunci când întârzii să demarezi din intersecţie, grăbiţii din spatele tău te claxonează de-ţi merg fulgii.
Nici nu ai plecat bine, că şi trec pe lângă tine cu un deget ridicat spre plafonieră şi cu buzele recitându-ţi versuri drăgăstoase din melodiile formaţiilor de cartier. Că e bărbat, că e fată la volanul maşinii. Şoferul.
Iar când îl ajungi din urmă la următorul semafor, opreşti în dreptul lui, tragi frâna de mână şi cobori din maşină să-l întrebi unde se grăbeşte. Tace mâlc. Priveşte nerăbdător în faţă şi la semafor şi demarează în trombă până ajungi la el. Se grăbeşte de mama focului.
Ceilalţi din spatele tău nu mai spun nimic. Te privesc şi nu ştiu de unde să te ia. Pleci mai departe şi te întrebi doar unde se grăbesc toţi. Nu puteau pleca mai repede de acasă sau se apropie sfârşitul lumii?
Praf în ochi sau pe haine?
Vine primăvara. Pleacă iarna. S-a topit zăpada, ploile sunt pe picior de plecare, tot mai multe raze de soare se ivesc printre nori… Aşadar, vin căldurile şi zilele fără precipitaţii. Odată cu ele, nişte oameni bine intenţionaţi încearcă să cureţe străzile de praful aşezat pste zi.
Numai că, din nefericire, reuşesc să facă exact contrariul: ridică în aer particulele de murdărie care, mai apoi, se aşază pe maşinile parcate pe parginea drumului. Deunăzi, în cartierul Telegrafului, o maşină ce ridi… curăţa şoseaua de praf i-a albit pe trei trecători, care au vrut să scurteze drumul spre casă.
Şoferul a privit cum norul de particule fine ridicat în urma lui îi acoperă pe cei trei şi, când unul dintre aceştia i-a arătat prin gesturi ce face, acesta a ridicat neputincios din umeri. Cine este de vină?
Şoferul care conduce vehicului de stropit şi spălat şoseaua şi nu de împrăştiat praful şi mai mult pe trecători şi autoturisme? Poate. Sau poate utilajele sunt de asemenea natură (veche natură?) încât simpla activitate de spălat marginea şoselei se dovedeşte a fi un îndelung proces de prăfuire a ochilor pironiţi pe tarele societăţii timişorene.
Numai că, din nefericire, reuşesc să facă exact contrariul: ridică în aer particulele de murdărie care, mai apoi, se aşază pe maşinile parcate pe parginea drumului. Deunăzi, în cartierul Telegrafului, o maşină ce ridi… curăţa şoseaua de praf i-a albit pe trei trecători, care au vrut să scurteze drumul spre casă.
Şoferul a privit cum norul de particule fine ridicat în urma lui îi acoperă pe cei trei şi, când unul dintre aceştia i-a arătat prin gesturi ce face, acesta a ridicat neputincios din umeri. Cine este de vină?
Şoferul care conduce vehicului de stropit şi spălat şoseaua şi nu de împrăştiat praful şi mai mult pe trecători şi autoturisme? Poate. Sau poate utilajele sunt de asemenea natură (veche natură?) încât simpla activitate de spălat marginea şoselei se dovedeşte a fi un îndelung proces de prăfuire a ochilor pironiţi pe tarele societăţii timişorene.
Iz de plimbare murdară
Copiii sunt cei care nu ţin seamă de locurile pe unde calcă, nici de căzăturile care îi aduc murdari acasă şi nici de felul în care, data viitoare când ies la joacă, hainele sunt curate.
Adulţii, nuuu, ei se îngrijesc, se aranjează, feresc tacticos bălţile şi rezidurile şi ajung cât se poate de curaţi acasă. Problema nu e nici la copii, nici la părinţi. E la câini. Probabil nu la cei maidanezi, care ştiu să meargă la un stâlp sau la marginea unui tufiş şi să-şi uşurească stomacul. Cei de rasă, scoşi în fiecare seară la plimbare, sunt instruiţi de însoţitori să nu greşească ţinta şi să nimerească trotuarul.
Dar culmea, dimineaţa, când pleci la serviciu sau când îţi duci copilul la grădiniţă, vrând-nevrând dai peste. Uneori mai şi calci. Tu nu, dar copilul nu ţine cont de toate. Ajungi la grădiniţă şi simţi izul după tine.
La început îi bănuieşti pe ceilalţi copii care au ajuns deodată cu al tău. Abia apoi observi natura momentului, plastilina gălbui-verzuie ce atârnă de călcâiul încălţămintei din piciorul drept al prichindeiului. Lui nu prea-i pasă de asta, deşi repetă mereu acelaşi cuvânt: caca.
Atunci te prinzi. Ridici privirea spre o educatoare şi roşeşti. O întrebi dacă are câine. Infirmă. Îi spui că nici tu… Dar alţii au.
Adulţii, nuuu, ei se îngrijesc, se aranjează, feresc tacticos bălţile şi rezidurile şi ajung cât se poate de curaţi acasă. Problema nu e nici la copii, nici la părinţi. E la câini. Probabil nu la cei maidanezi, care ştiu să meargă la un stâlp sau la marginea unui tufiş şi să-şi uşurească stomacul. Cei de rasă, scoşi în fiecare seară la plimbare, sunt instruiţi de însoţitori să nu greşească ţinta şi să nimerească trotuarul.
Dar culmea, dimineaţa, când pleci la serviciu sau când îţi duci copilul la grădiniţă, vrând-nevrând dai peste. Uneori mai şi calci. Tu nu, dar copilul nu ţine cont de toate. Ajungi la grădiniţă şi simţi izul după tine.
La început îi bănuieşti pe ceilalţi copii care au ajuns deodată cu al tău. Abia apoi observi natura momentului, plastilina gălbui-verzuie ce atârnă de călcâiul încălţămintei din piciorul drept al prichindeiului. Lui nu prea-i pasă de asta, deşi repetă mereu acelaşi cuvânt: caca.
Atunci te prinzi. Ridici privirea spre o educatoare şi roşeşti. O întrebi dacă are câine. Infirmă. Îi spui că nici tu… Dar alţii au.
Totul de la fluturaşi…
De fiecare dată când treci prin centrul oraşului se întâmplă să fie o domnişoară sau un domnişor care să te întâmpine cu un dicurs mai mult sau mai puţin pregătit şi care te îndeamnă să vizitezi vreun loc (nu locaţie!) în care sunt comercializate produse cosmetice, încălţăminte sau îmbrăcăminte, ochelari de vedere, să-ţi prelungeşti abonamentul de telefonie mobilă, îţi amintesc de ultimul număr al revistei X sau te îmbie să împarţi materiale informative în diverse complexe comerciale.
Discursul lor persuasiv te opreşte din drum, chiar şi atunci când nu ai niciun chef de taclale, darmite de ascultat nişte vorbe de convingere slab argumentate. Nu ar fi nicio problemă dacă ai fi lăsat în pace atunci când ai dat din cap că nu eşti interesat.
Partea sâcâitoare apare în momentul în care tânărul ţi se bagă în cale şi insistă să-l asculţi. Ce faci? Îl priveşti şi-i spui politicos că nu eşti persoana potrivită pe care să o abordeze, dar el nu pare a înţelege. Fie a avut o zi teribil de proastă, de insistă atât, fie e nou în branşă.
Spui pas şi treci mai departe… În spatele tău auzi un „Boule…“ îngânat printre dinţi. Te opreşti şi-l priveşti. Pune capul în pământ şi se depărtează repede. Totul de la nişte fluturaşi…
Discursul lor persuasiv te opreşte din drum, chiar şi atunci când nu ai niciun chef de taclale, darmite de ascultat nişte vorbe de convingere slab argumentate. Nu ar fi nicio problemă dacă ai fi lăsat în pace atunci când ai dat din cap că nu eşti interesat.
Partea sâcâitoare apare în momentul în care tânărul ţi se bagă în cale şi insistă să-l asculţi. Ce faci? Îl priveşti şi-i spui politicos că nu eşti persoana potrivită pe care să o abordeze, dar el nu pare a înţelege. Fie a avut o zi teribil de proastă, de insistă atât, fie e nou în branşă.
Spui pas şi treci mai departe… În spatele tău auzi un „Boule…“ îngânat printre dinţi. Te opreşti şi-l priveşti. Pune capul în pământ şi se depărtează repede. Totul de la nişte fluturaşi…
Protecţia consumatorului?
Consumatorii timişeni care au o plângere de făcut la Oficiul pentru Protecţia consumatorului (OPC), trebuie fie să aibă o răbdare de apostol, fie să o maşină la dispoziţie cu care să se desplaseze la sediul instituţie unde să-şi înregistreze reclamaţia.
Dacă partea a doua e mai realizabilă, deşi te cam usucă la buzunar (consumi combustibil, plus uzura maşinii, rişti o tamponare ş.a.m.d.), partea cu răbdarea e la felul de a fi al fiecăruia dintre noi.
Din mai multe numere de telefon pe care le-am decoperit pe net, am încercat să sun pentru a-mi spune păsul vizavi de un lucru care m-a nemulţumit ca şi client. Formez primul număr. Sună. Sună… Sună iar. Nimic. Sună în continuare de vreo şapte-opt ori. Nimic.
Îmi îndrept privirea spre al doilea număr. Îl formez. Sună. Nimic. Alt ţârr. Alt nimic. Privesc ceasul. Oare oamenii sunt în pauza de masă?... La urma urmei, au şi ei dreptul să mănânce. Ce dacă aş fi putu cumpăra mâncare infestată, iar ora petrecută de ei la masă ar fi putu fi contaminaţi sute de oameni?
Telefonul sunase deja fără număr. Nu face nimic. Peste o oră, povestea se repetă. Între timp, am mai făcut rost de un număr. Făr’ de noroc, însă. Moment în care te gândeşti cum ar fi să faci o reclamaţie la OPC că OPC nu preia reclamaţiile.
Dacă partea a doua e mai realizabilă, deşi te cam usucă la buzunar (consumi combustibil, plus uzura maşinii, rişti o tamponare ş.a.m.d.), partea cu răbdarea e la felul de a fi al fiecăruia dintre noi.
Din mai multe numere de telefon pe care le-am decoperit pe net, am încercat să sun pentru a-mi spune păsul vizavi de un lucru care m-a nemulţumit ca şi client. Formez primul număr. Sună. Sună… Sună iar. Nimic. Sună în continuare de vreo şapte-opt ori. Nimic.
Îmi îndrept privirea spre al doilea număr. Îl formez. Sună. Nimic. Alt ţârr. Alt nimic. Privesc ceasul. Oare oamenii sunt în pauza de masă?... La urma urmei, au şi ei dreptul să mănânce. Ce dacă aş fi putu cumpăra mâncare infestată, iar ora petrecută de ei la masă ar fi putu fi contaminaţi sute de oameni?
Telefonul sunase deja fără număr. Nu face nimic. Peste o oră, povestea se repetă. Între timp, am mai făcut rost de un număr. Făr’ de noroc, însă. Moment în care te gândeşti cum ar fi să faci o reclamaţie la OPC că OPC nu preia reclamaţiile.
Coada după identitate
Zeci de oameni aşteaptă, în fiecare dimineaţă de luni, miercuri şi joi, să-şi depună actele pentru schimbarea domiciliului, a cărţii de identitate. Pe două sau trei rânduri, din faţa uşii, pe trepte şi până în stradă, timişenii aşteaptă să se deschidă uşile şi să ceară numere de ordine.
Până aici totul bine. Problema apare când este deschisă uşa. Puhoiul de oameni se îngrămădeşte cu o viteză de viitură. Se întrec, se împing numai să ajungă printre primii care să ia numărul de ordine care îi convine.
Cei care stau afară uită de rând şi de ordine, uită de cei din faţă şi de cei din spate, văd numai un număr, capsat la un formular şi atât. Restul nu contează. Coatele şi îmbrânciturile sunt date ca să reuşească să ia un număr cât mai… mare. De la 250 în sus (din 300) ca să treacă pe acolo seara, după ce ies de la lucru, să depună atunci dosarul.
Nu contează că mulţi dintre cei aflaţi în faţa lor sunt timişeni, care şi-au luat o zi liberă ca să vină la Timişoara să depună dosarul. Nici că aceştia n-au vreun interes să opteze pentru numerele mari, ca să stea o zi cu dosarul în mână. Nimic.
Să ajung primul şi să scap, ce contează să n-am de aşteptat la rând, câtă vreme mamaia din faţa mea oricum şi-a pierdut ziua şi stă în frig.
Până aici totul bine. Problema apare când este deschisă uşa. Puhoiul de oameni se îngrămădeşte cu o viteză de viitură. Se întrec, se împing numai să ajungă printre primii care să ia numărul de ordine care îi convine.
Cei care stau afară uită de rând şi de ordine, uită de cei din faţă şi de cei din spate, văd numai un număr, capsat la un formular şi atât. Restul nu contează. Coatele şi îmbrânciturile sunt date ca să reuşească să ia un număr cât mai… mare. De la 250 în sus (din 300) ca să treacă pe acolo seara, după ce ies de la lucru, să depună atunci dosarul.
Nu contează că mulţi dintre cei aflaţi în faţa lor sunt timişeni, care şi-au luat o zi liberă ca să vină la Timişoara să depună dosarul. Nici că aceştia n-au vreun interes să opteze pentru numerele mari, ca să stea o zi cu dosarul în mână. Nimic.
Să ajung primul şi să scap, ce contează să n-am de aşteptat la rând, câtă vreme mamaia din faţa mea oricum şi-a pierdut ziua şi stă în frig.
Cu pixul şi foaia de hârtie
Studenţii care au examene şi merg la sala de lectură să se pregătească, trebuie să treacă peste mai multe obstacole până să ajungă să studieze efectiv în spaţiul destinat lecturii, la Biblioteca Universitară Eugen Todoran.
Tinerii trebuie să renunţe la orice bagaj, că e vorba despre poşete, în cazul domnişoarelor, plase sau rucsacuri, şi să meargă să ocupe un loc cu… o foaie de hârtie şi un pix. Dacă vrea cineva să vină cu o carte a lui, de acasă, să-şi ia gândul!
Locurile din sălile cu acces liber la rafturi sunt păzite la intrare mai ceva ca o bancă. Nici cu mâncare nu are voie nimeni să intre. De apă să nu pomenim. Te deshidratezi, coboară la barul UVT şi hidratează-te! Dar ai grijă să goleşti sticla, că nu poţi să-ţi reocupi locul din sala de studiu dacă vrei s-o iei cu tine.
Doamna de la intrare motivează că studenţii (şi celelalte persoane care studiază acolo) nu sunt lăsaţi să intre cu bagajul pentru că pot fi furate cărţi de pe rafturi. Atunci cum se explică dispozitivul de detectare a furtului instalat la intrarea în bibliotecă, prin care trebuie să treacă cei care intră acolo?
Dacă mâncare în sala de lectură produce zgomot prin foşnetele scoase, înghiţirea câtorva guri de apă produce…?
Tinerii trebuie să renunţe la orice bagaj, că e vorba despre poşete, în cazul domnişoarelor, plase sau rucsacuri, şi să meargă să ocupe un loc cu… o foaie de hârtie şi un pix. Dacă vrea cineva să vină cu o carte a lui, de acasă, să-şi ia gândul!
Locurile din sălile cu acces liber la rafturi sunt păzite la intrare mai ceva ca o bancă. Nici cu mâncare nu are voie nimeni să intre. De apă să nu pomenim. Te deshidratezi, coboară la barul UVT şi hidratează-te! Dar ai grijă să goleşti sticla, că nu poţi să-ţi reocupi locul din sala de studiu dacă vrei s-o iei cu tine.
Doamna de la intrare motivează că studenţii (şi celelalte persoane care studiază acolo) nu sunt lăsaţi să intre cu bagajul pentru că pot fi furate cărţi de pe rafturi. Atunci cum se explică dispozitivul de detectare a furtului instalat la intrarea în bibliotecă, prin care trebuie să treacă cei care intră acolo?
Dacă mâncare în sala de lectură produce zgomot prin foşnetele scoase, înghiţirea câtorva guri de apă produce…?
Programarea…
Pentru mulţi dintre cei care trebuie să meargă la medic, unul dintre lucrurile care îi termină este aşteptarea. Odată cu programările, lucrurile s-au mai rezolvat. La unele cabinete însă, onorarea programărilor lasă muuuult de dorit!
Suni la medic şi te întreabă la ce oră ai putea să te prezinţi pentru consult. Îi spui ora. Te programează. Mergi acolo la ora potrivită, ba chiar cu zece minute mai devreme. Intri în sala de aşteptare şi rămâi cu gura căscată: 14 persoane stau la rând înaintea ta. Faci socotelile în minte şi-ţi iese mai puţin de un minut acordat fiecărei persoane, pentru a intra tu la ora programată.
Din discuţii afli că unii au trebuit să intre cu zeci de minute înainte. Te întrebi de ce n-au făcut-o. Întrebi şi asistenta care a făcut programările. Îţi spune că a întârziat doctorul, că lucrează şi la spital şi că a fost reţinut. Priveşti ceasul şi descoperi că au trecut vreo 15 minute şi nu a ieşit nimeni din cabinetul de consultaţii.
Începi să te nelinişteşti. Unii dintre cei care aşteaptă cu tine cedează: au plecat. Încet-încet îţi vine şi ţie rândul. Când să intri, doctorul iese nervos vorbind la telefon. Îl închide şi îi spune ceva la ureche asistentei. „Ne pare rău, domnul doctor trebuie să plece urgent şi nu mai poate continua consultaţiile. Vă rog să veniţi să vă facem o nouă programare“, spune asistenta.
După exact 53 de minute de aşteptat…
Suni la medic şi te întreabă la ce oră ai putea să te prezinţi pentru consult. Îi spui ora. Te programează. Mergi acolo la ora potrivită, ba chiar cu zece minute mai devreme. Intri în sala de aşteptare şi rămâi cu gura căscată: 14 persoane stau la rând înaintea ta. Faci socotelile în minte şi-ţi iese mai puţin de un minut acordat fiecărei persoane, pentru a intra tu la ora programată.
Din discuţii afli că unii au trebuit să intre cu zeci de minute înainte. Te întrebi de ce n-au făcut-o. Întrebi şi asistenta care a făcut programările. Îţi spune că a întârziat doctorul, că lucrează şi la spital şi că a fost reţinut. Priveşti ceasul şi descoperi că au trecut vreo 15 minute şi nu a ieşit nimeni din cabinetul de consultaţii.
Începi să te nelinişteşti. Unii dintre cei care aşteaptă cu tine cedează: au plecat. Încet-încet îţi vine şi ţie rândul. Când să intri, doctorul iese nervos vorbind la telefon. Îl închide şi îi spune ceva la ureche asistentei. „Ne pare rău, domnul doctor trebuie să plece urgent şi nu mai poate continua consultaţiile. Vă rog să veniţi să vă facem o nouă programare“, spune asistenta.
După exact 53 de minute de aşteptat…
Fumuri & izoterapie
Fumatul provoacă o groază de afecţiuni, spun doctorii. Da’ de unde! fumatul ajută la concentrare şi la relaxare, spun fumătorii. Oricare dintre ei ar avea dreptate, un lucru e cert: nefumătorii n-ar trebui să fie afectaţi de fumurile celor care îşi aprind ţigara.
Că e vorba de birou, de casa scărilor unui bloc sau de lift. Spaţiul închis, de un metru pătrat din blocul cu numărul 39 de pe bd. Take Ionescu, este locul în care patru adulţi şi o fetiţă au stat zilele trecute înghesuiţi opt etaje, în fumurile ce ieşeau din ţigara... mămicii. Pentru că nu-şi terminase sulul de hârtie umplut cu tutun înainte de a urca în lift, aceasta a preferat să coboare duhnind şi poluând aerul şi aşa plin de mirosuri care mai de care mai aromate. Fetiţa a tuşit de două ori.
„Ce-ai, mamă? Eşti bine?“, a întrebat unul dintre adulţi, la ieşirea din lift. Fetiţa, care se lupta cu aerul curat murdar, a alungat fumul cu mâinile şi a spus că este bine. Mămica a terminat ţigara afară şi a aruncat-o cât colo pe trotuar, fără să o stingă. Izul de tutun care ieşea din lift i-a făcut pe cei ce-l aşteptau să prefere câteva minute de urcat pe scări cele şase etaje, în defavoarea celor câteva zeci de secunde de izoterapie de care ar fi beneficiat în cutia de lemn.
Că e vorba de birou, de casa scărilor unui bloc sau de lift. Spaţiul închis, de un metru pătrat din blocul cu numărul 39 de pe bd. Take Ionescu, este locul în care patru adulţi şi o fetiţă au stat zilele trecute înghesuiţi opt etaje, în fumurile ce ieşeau din ţigara... mămicii. Pentru că nu-şi terminase sulul de hârtie umplut cu tutun înainte de a urca în lift, aceasta a preferat să coboare duhnind şi poluând aerul şi aşa plin de mirosuri care mai de care mai aromate. Fetiţa a tuşit de două ori.
„Ce-ai, mamă? Eşti bine?“, a întrebat unul dintre adulţi, la ieşirea din lift. Fetiţa, care se lupta cu aerul curat murdar, a alungat fumul cu mâinile şi a spus că este bine. Mămica a terminat ţigara afară şi a aruncat-o cât colo pe trotuar, fără să o stingă. Izul de tutun care ieşea din lift i-a făcut pe cei ce-l aşteptau să prefere câteva minute de urcat pe scări cele şase etaje, în defavoarea celor câteva zeci de secunde de izoterapie de care ar fi beneficiat în cutia de lemn.
miercuri, 25 februarie 2009
Cum să numeri până la 365
Nu trece o zi în care să ajungi acasă şi, după ce ai intrat în casa scărilor, atunci când vrei să-ţi verifici cutia poştală, descoperi că este burduşită. Cum odată cu intrarea în era internetului nu prea mai aştepţi scrisori, iar rudele bogate sunt bine mersi şi ştii sigur că nu vei găsi scrisori de moştenire înăuntru, te întrebi, în primul moment, ce-o fi acolo?
Când te uiţi, nimic. Adică nicio moştenire, deşi ai aşteptat cu sufletul la gură până în ultima clipă. Cutiuţa poştală e plină de reclame. De la pizzerii la restaurante, oferte de telefonie mobilă, de mobilă de-a dreptul, zugravi, instalatori, electricieni, toată lumea îţi arată ţie câte de norocos eşti că trăieşti într-un asemenea oraş ce-ţi furnizează tot, mură-n gură, tu doar să stai şi să dai un telefon.
Cum spuneam, cutia poştală e plină cu oferte o zi, două, trei, patru... şi uite aşa fiul vecinului de şase ani a învăţat să numere până aproape de 365. El nu număra zilele anului, ci acelea în care se sătura să care braţe de hârtie în apartament, iar odată ajuns acolo, cu aceeaşi cantitate, numai că într-un sac de gunoi, se deplasa spre ghena unde renunţa definitiv la ele.
Şi a învăţat toate acestea în numai 365 de zile...
Când te uiţi, nimic. Adică nicio moştenire, deşi ai aşteptat cu sufletul la gură până în ultima clipă. Cutiuţa poştală e plină de reclame. De la pizzerii la restaurante, oferte de telefonie mobilă, de mobilă de-a dreptul, zugravi, instalatori, electricieni, toată lumea îţi arată ţie câte de norocos eşti că trăieşti într-un asemenea oraş ce-ţi furnizează tot, mură-n gură, tu doar să stai şi să dai un telefon.
Cum spuneam, cutia poştală e plină cu oferte o zi, două, trei, patru... şi uite aşa fiul vecinului de şase ani a învăţat să numere până aproape de 365. El nu număra zilele anului, ci acelea în care se sătura să care braţe de hârtie în apartament, iar odată ajuns acolo, cu aceeaşi cantitate, numai că într-un sac de gunoi, se deplasa spre ghena unde renunţa definitiv la ele.
Şi a învăţat toate acestea în numai 365 de zile...
vineri, 13 februarie 2009
Loc sau...locaţie?
Te sperie fiecare pagină a ziarelor pe care o ţii în mână. De fiecare dată te gândeşti la ce prostii mai sunt scrise acolo. Cele mai multe lucruri sunt adevărate. Adică nu sunt prostii. Crezi mesajul tipărit. Informaţia îţi este folositoare. Te ajută. Lasând la o parte (sic!) partea informativă a materialelor, să ne concentrăm, preţ de câteva minute, la cum este transmis mesajul. La gramatică. Între noi fie vorba, e foarte grea. Pentru cei mai mulţi dintre jurnalişti. Majoritatea dintre ei scrie (nicidecum scriu!) fără să ţină cont de normele limbii române. În timp ce acordul logic, folosit frecvent în vorbire, este, oarecum, scuzabil (n-ar trebui, dar multă lume preferă logica gramaticii), folosirea locaţiei în loc de (sic!) loc este o greşeală atât de folosită în articolele din media româneşti încât în curând va deveni normă.
Sintetizând, LOCÁŢIE, locaţii, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. ♢ Taxă de locaţie = taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locaţiúne s.f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.
De observat faptul că locaţie nu provine din englezescul location, ci din franţuzescul location! Probabil de aici provine şi confundarea celor doi termeni.
În viitorul DOOM pun pariu c-o să descoperim că înseamnă acelaşi lucru...
Sintetizând, LOCÁŢIE, locaţii, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. ♢ Taxă de locaţie = taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locaţiúne s.f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.
De observat faptul că locaţie nu provine din englezescul location, ci din franţuzescul location! Probabil de aici provine şi confundarea celor doi termeni.
În viitorul DOOM pun pariu c-o să descoperim că înseamnă acelaşi lucru...
miercuri, 28 ianuarie 2009
Slalom pe trotuar
Te fereşti de primul din instinct, fără să te gândeşte că-l poţi călca sau că îţi poţi crea probleme gândindu-te prea mult la asta.
La al doilea strâmbi puţin din nas şi mergi mai departe. Al treilea îţi trezeşte deja interesul. Ceva nu e tomai în regulă. Ridici privirea de pe trotuar şi-ţi vezi de drum. Dar peste tot, trebuie să-i fereşti. Te întrebi de ce.
Îi vezi la tot pasul şi nu reuşeşti să-şi imaginezi motivul pentru care au ajuns acolo. Sari peste aspectul legat de lipsa de civilizaţie şi de bun simţ. Îţi spui că există posibilitatea ca batista de hârtie sau de bumbac să fi fost uitată acasă, în fundul vreunui rucsac sau în adâncul buzunarului din interiorul hainei.
Drumul de acasă la serviciu pare nesfârşit. Benjamin Raich, câştigătorul de anul acesta al etapei de cupă mondială de schi alpin de la Adelbaden din Austria, ar fi invidios pe timişorenii care fac zilnic slalom uriaş pe trotuar, între diferite destinaţii din oraş, el neavând posibilitatea unui asemenea antrenament perpetuu.
Surplusul de salivă şi de reziduri nazale ale unora (după cum arată străzile, destul de mulţi) îi ţin zilnic în stare de mare concentrare pe timişoreni. Slalom pe trotuar…
La al doilea strâmbi puţin din nas şi mergi mai departe. Al treilea îţi trezeşte deja interesul. Ceva nu e tomai în regulă. Ridici privirea de pe trotuar şi-ţi vezi de drum. Dar peste tot, trebuie să-i fereşti. Te întrebi de ce.
Îi vezi la tot pasul şi nu reuşeşti să-şi imaginezi motivul pentru care au ajuns acolo. Sari peste aspectul legat de lipsa de civilizaţie şi de bun simţ. Îţi spui că există posibilitatea ca batista de hârtie sau de bumbac să fi fost uitată acasă, în fundul vreunui rucsac sau în adâncul buzunarului din interiorul hainei.
Drumul de acasă la serviciu pare nesfârşit. Benjamin Raich, câştigătorul de anul acesta al etapei de cupă mondială de schi alpin de la Adelbaden din Austria, ar fi invidios pe timişorenii care fac zilnic slalom uriaş pe trotuar, între diferite destinaţii din oraş, el neavând posibilitatea unui asemenea antrenament perpetuu.
Surplusul de salivă şi de reziduri nazale ale unora (după cum arată străzile, destul de mulţi) îi ţin zilnic în stare de mare concentrare pe timişoreni. Slalom pe trotuar…
Jogging pe scaun
La o oră la care mulţi dintre timişoreni îşi fac somnul de frumuseţe, unii sunt în slujba cetăţeanului şi fac tot posibilul să-l ajute pe acesta să ajungă la destinaţie în cel mai scurt timp posibil.
Nu este vorba despre taximetrişti, ci despre conducătorii mijloacelor de transport în comun. Mai precis, de unul dintre şoferii care circulă cu firobuzul numărul 11. Zilele trecute, în intervalul Inspectoratul de Poliţie Timiş şi Piaţa Badea Cârţan, şoferul cu pricina şi-a verificat valeităţile de pilot de curse.
Schimbări de viteze, călători aruncaţi de colo-colo, frâne la semafor şi atingerea unui timp record de câteva zeci de secunde între cele două staţii. „Am transpirat de parcă aş fi făcut jogging până aici“, a spus una dintre călătoare. „Am făcut mai multă mişcare stând pe scaun un minut decât aş fi făcut la o şedinţă în sala de fitnes“, a replicat alta.
Ironice, vorbele celor două doamne au trecut pe lângă urechile şoferului. Mijlocul de transport a demarat în viteză cu puţinii călători şi cu întreg bulevardul gol în faţă.
La ora la care mulţi dintre timişoreni îşi beau cafeaua de dimineaţă, adrenalina unei călătorii cu firobuzul pulsa în câţiva călători nu tocmai grăbiţi.
Nu este vorba despre taximetrişti, ci despre conducătorii mijloacelor de transport în comun. Mai precis, de unul dintre şoferii care circulă cu firobuzul numărul 11. Zilele trecute, în intervalul Inspectoratul de Poliţie Timiş şi Piaţa Badea Cârţan, şoferul cu pricina şi-a verificat valeităţile de pilot de curse.
Schimbări de viteze, călători aruncaţi de colo-colo, frâne la semafor şi atingerea unui timp record de câteva zeci de secunde între cele două staţii. „Am transpirat de parcă aş fi făcut jogging până aici“, a spus una dintre călătoare. „Am făcut mai multă mişcare stând pe scaun un minut decât aş fi făcut la o şedinţă în sala de fitnes“, a replicat alta.
Ironice, vorbele celor două doamne au trecut pe lângă urechile şoferului. Mijlocul de transport a demarat în viteză cu puţinii călători şi cu întreg bulevardul gol în faţă.
La ora la care mulţi dintre timişoreni îşi beau cafeaua de dimineaţă, adrenalina unei călătorii cu firobuzul pulsa în câţiva călători nu tocmai grăbiţi.
Povestea e mereu aceeaşi...
Ca la pâine, în vremurile trecute, timişorenii stau lună de lună la o coadă infernală ca să-şi achite kilovaţii consumaţi.
Că nu sunt decât două casiere, iar una are altceva de lucru şi zeci de oameni se împing numai la un ghişeu, asta-i veche povestea.
Că se agită tanti casieriţa şi-ţi spune că poţi veni şi sâmbătă, ce stai la coadă ca prostu’ să o ţii din treburi, nu vezi ce rând e, iar sâmbătă când mergi te ia la rost că nu ai şi tu weekend, trebuie să-ţi plăteşti factura taman astăzi când voia să aibă şi ea o zi linitită, şi asta e de când lumea şi madamele casieriţe de la enel.
Povestea e alta: coadă, ora 16, lume obosită, tantiile fără chef. O angajată a enel vrea să intre în încăperea pe a cărei uşă scrie Informaţii cu publicul. O doamnă din rând vrea să-i adreseze o întrebare.
La vederea acesteia (nu a întrebării!), angajata fuge după uşă, împingând-o puternic şi prinzându-i doamnei poşeta şi haina în uşă! Şi ţine de uşă, şi doamna uită de întrebare, vrea acum doar să scape fără pagube. Şi împinge de uşă deşi doamna îi repetă mereu că i-a prins poşeta şi haina. Şi strânge uşa cu toate că femeia, la capătul răbdării, nu mai vrea decât să plece.
„Sparg geamul de nu-mi dai drumul la haine!“, ameninţă femeia, într-un final. Cu o mişcare demnă de filmele lui Superman, uşa se deschide şi se închide, iar poşeta şi hainele sunt eliberate.
Oamenii privesc stupefiaţi. „De ce n-ai spart geamul, doamnă?“, întreabă o tânără rămasă fără curent.
Chiar aşa, de ce?
Că nu sunt decât două casiere, iar una are altceva de lucru şi zeci de oameni se împing numai la un ghişeu, asta-i veche povestea.
Că se agită tanti casieriţa şi-ţi spune că poţi veni şi sâmbătă, ce stai la coadă ca prostu’ să o ţii din treburi, nu vezi ce rând e, iar sâmbătă când mergi te ia la rost că nu ai şi tu weekend, trebuie să-ţi plăteşti factura taman astăzi când voia să aibă şi ea o zi linitită, şi asta e de când lumea şi madamele casieriţe de la enel.
Povestea e alta: coadă, ora 16, lume obosită, tantiile fără chef. O angajată a enel vrea să intre în încăperea pe a cărei uşă scrie Informaţii cu publicul. O doamnă din rând vrea să-i adreseze o întrebare.
La vederea acesteia (nu a întrebării!), angajata fuge după uşă, împingând-o puternic şi prinzându-i doamnei poşeta şi haina în uşă! Şi ţine de uşă, şi doamna uită de întrebare, vrea acum doar să scape fără pagube. Şi împinge de uşă deşi doamna îi repetă mereu că i-a prins poşeta şi haina. Şi strânge uşa cu toate că femeia, la capătul răbdării, nu mai vrea decât să plece.
„Sparg geamul de nu-mi dai drumul la haine!“, ameninţă femeia, într-un final. Cu o mişcare demnă de filmele lui Superman, uşa se deschide şi se închide, iar poşeta şi hainele sunt eliberate.
Oamenii privesc stupefiaţi. „De ce n-ai spart geamul, doamnă?“, întreabă o tânără rămasă fără curent.
Chiar aşa, de ce?
Călător la capătul frigului...
Vremea mai moale ce s-a lăsat peste Timişoara în ultimele zile va fi înlocuită, după cum ne anunţă meteorologii, cu vreme iar rece. Nimic nou. Dar tocmai asta e problema.
Călătorii din tramvaiele timişorene suportă două feluri de frig: pe cel (de dimineaţa) din staţie, gerul care îi face să-şi dorească o maşină personală şi cel din mijloacele de transport, îmbâcsit de zeci de mirosuri, plin de zgomote şi cu iz de aurolac, dar şi cu obişnuitele controale fulger. Iar când cel care cere biletul sau abonamentul la control este întrebat de situaţia din tramvai, de frigul care răpune orice urmă de binedispunere pentru ziua ce urmează, răspunsul, pe lângă dramul imens de nepăsare, iritare şi nervi, conţine şi o părticică de umor involuntar, frate cu sarcasmul:
„Eu controlez biletele, dacă mă ocupam de încălzire, aveam altă meserie“. Fochist, îi stă pe limbă călătorului spre capătul frigului, spre capătul liniei şi spre capătul răbdării. Colac peste pupăză, pentru a încinge puţin atmosfera şi a bate fierul pe nervii întinşi la maxim, un aurolac cu punga la gură cere nu de mâncare, nici de un ceai cald, ci de o… pungă.
De lapte, ce-i drept!
Călătorii din tramvaiele timişorene suportă două feluri de frig: pe cel (de dimineaţa) din staţie, gerul care îi face să-şi dorească o maşină personală şi cel din mijloacele de transport, îmbâcsit de zeci de mirosuri, plin de zgomote şi cu iz de aurolac, dar şi cu obişnuitele controale fulger. Iar când cel care cere biletul sau abonamentul la control este întrebat de situaţia din tramvai, de frigul care răpune orice urmă de binedispunere pentru ziua ce urmează, răspunsul, pe lângă dramul imens de nepăsare, iritare şi nervi, conţine şi o părticică de umor involuntar, frate cu sarcasmul:
„Eu controlez biletele, dacă mă ocupam de încălzire, aveam altă meserie“. Fochist, îi stă pe limbă călătorului spre capătul frigului, spre capătul liniei şi spre capătul răbdării. Colac peste pupăză, pentru a încinge puţin atmosfera şi a bate fierul pe nervii întinşi la maxim, un aurolac cu punga la gură cere nu de mâncare, nici de un ceai cald, ci de o… pungă.
De lapte, ce-i drept!
Atitudine vs. tupeu
Elevii de azi sunt tot mai insistenţi şi nerăbdători când vine vorba despre statul la coadă ca să obţină un abonament, că e vorba de abonament RATT sau de la Autotim. Zilele trecute, pe când timişorenii care lucrează în afara oraşului stăteau la rând la ghişeul din autogară pentru a-şi lua abonamente pentru luna în curs, un grup de tineri apare de nicăieri şi se proţăpeşte pe undeva prin rând, cât mai aproape de ghişeul care le-ar fi dat izbăvirea.
Un bărbat plictisit de cele 40 de minute de aşteptare, îi ia la rost pe tineri. Ce se bagă ei la rând, unde să grăbesc aşa, capătul cozii e undeva, departe, la urmă şi aşa mai departe. Elevii, de liceu, îşi dau abonamentele unuia singur, iar restul se grăbeşte la coadă, la o ţigară. „Hai, bă, să mergem, să nu mai strige toţi la noi“, spune unul. Toţi pleacă, mai puţin elevul cu abonamentele.
Mai iau atitudine o doamnă, o domnişoară şi un alt domn la elevul care a rămas cu tupeu la locul lui. Apostrofările curg gârlă, obrajii elevului roşesc, cele 14 abonamente sunt făcute, iar oamenii tot la coadă rămân. Dintre Atitudinea celor din jur, fără insistenţă şi Tupeul elevului, persistent, a câştigat…
Elevii de azi sunt tot mai insistenţi…
Un bărbat plictisit de cele 40 de minute de aşteptare, îi ia la rost pe tineri. Ce se bagă ei la rând, unde să grăbesc aşa, capătul cozii e undeva, departe, la urmă şi aşa mai departe. Elevii, de liceu, îşi dau abonamentele unuia singur, iar restul se grăbeşte la coadă, la o ţigară. „Hai, bă, să mergem, să nu mai strige toţi la noi“, spune unul. Toţi pleacă, mai puţin elevul cu abonamentele.
Mai iau atitudine o doamnă, o domnişoară şi un alt domn la elevul care a rămas cu tupeu la locul lui. Apostrofările curg gârlă, obrajii elevului roşesc, cele 14 abonamente sunt făcute, iar oamenii tot la coadă rămân. Dintre Atitudinea celor din jur, fără insistenţă şi Tupeul elevului, persistent, a câştigat…
Elevii de azi sunt tot mai insistenţi…
În căutarea căldurii…
Vremea rece din ultimele zile şi timişorenii care stau în staţiile RATT aşteptând autobuzele nu par a-i convinge pe şoferii acestora să apară la timp, după cum este afişat pe orarul din fiecare staţie.
Cele mai bune exemple în acest sens sunt autobuzele care circulă pe linia 40 şi cele care transportă timişorenii pe linia 17. Dacă în primul caz autobuzele opresc după Poşta Mare şi nu sunt zărite de călători, în cel de-al doilea caz, autobuzele care ajung la capăt de linie (Calea Aradului) opresc în staţia de coborâre şi nu mai merg câţiva metri, să oprească în staţia de îmbarcare, ca să urce oamenii ce fac faţă cu stoicism frigului de afară.
Pe lângă faptul că unele nu vin la timp, cele care ajung cu câteva minute mai devreme, nu deschid uşile călătorilor îngheţaţi. Şoferul pleacă din staţie exact la minutul de plecare scris pe orar. Cu câteva secunde înainte deschide şi uşile autobuzului. Aşa se face că minute bune cel care aşteaptă autobuzul, ca ultim refugiu în faţa temperaturii scăzute, trebuie să mai… aştepte. Unii vociferează, motivând că frigul de afară este de nesuportat. Alţii tac şi rabdă. Cei mulţi. Şoferul scoate litera regulamentului şi spune că el pleacă la timp. Restul nu-l interesează.
Cele mai bune exemple în acest sens sunt autobuzele care circulă pe linia 40 şi cele care transportă timişorenii pe linia 17. Dacă în primul caz autobuzele opresc după Poşta Mare şi nu sunt zărite de călători, în cel de-al doilea caz, autobuzele care ajung la capăt de linie (Calea Aradului) opresc în staţia de coborâre şi nu mai merg câţiva metri, să oprească în staţia de îmbarcare, ca să urce oamenii ce fac faţă cu stoicism frigului de afară.
Pe lângă faptul că unele nu vin la timp, cele care ajung cu câteva minute mai devreme, nu deschid uşile călătorilor îngheţaţi. Şoferul pleacă din staţie exact la minutul de plecare scris pe orar. Cu câteva secunde înainte deschide şi uşile autobuzului. Aşa se face că minute bune cel care aşteaptă autobuzul, ca ultim refugiu în faţa temperaturii scăzute, trebuie să mai… aştepte. Unii vociferează, motivând că frigul de afară este de nesuportat. Alţii tac şi rabdă. Cei mulţi. Şoferul scoate litera regulamentului şi spune că el pleacă la timp. Restul nu-l interesează.
joi, 22 ianuarie 2009
Două piese de ascultat dimineaţa
(N.O.H.A. Tu Cafe)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña que
(Sólo la caña da el aroma)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(Sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España y
(No te lo tomes sin la caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España
(Toma esta caña en España y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña que
(Sólo la caña da el aroma)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(Sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España y
(No te lo tomes sin la caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España
(Toma esta caña en España y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(Tomate en tu toalla en la playa y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña que
(Sólo la caña da el aroma)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(Sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España y
(No te lo tomes sin la caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España
(Toma esta caña en España y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café con caña que
(Sólo la caña da el aroma)
[ N.O.H.A. - Tu Cafe lyrics and video only on http://lyrics.notme.org ]
Cuando tomes tu café toma tu café con caña
(Sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España y
(No te lo tomes sin la caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en España
(Toma… y hasta caña en España y con caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en la playa y
(No te lo tomes sin la caña)
Cuando tomes tu café toma tu café en la playa
(Toma… y hasta caña en España y con caña)
No te lo tomes sin la caña
Sólo la caña da el aroma con azúcar y con caña
When I wake up, (when I wake up),
Well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who wakes up next to you, (Yeah I know)
When I go out, (when I go out, )
Well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who goes along with you, (who?)
If I get drunk, (If I get drunk, ) well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who gets drunk next to you, (yeah) Yes!
And if I haver, (when I hav... What does haver mean, ) yeah I know I'm gonna be I'm gonna be the man who's havering to you, (It's on 'ere)
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a thousand miles
To fall down at your door
When I'm working, (when I'm working, )
Yes I know I'm gonna be I'm gonna be the man who's working hard for you, (shake a ka)
And when the money, (and when the money, )
Comes in for the work I do
I'll pass almost every penny on to you
When I come home (when I come),
I know I'm gonna be I'm gonna be the man who comes back home to you
And when I grow old, (when I grow old, well I know I'm gonna be I'm gonna be the man who's growing old with you
(Now! )
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a thousand miles,
To fall down at your door
Da da lat da (Da da lat da)
Da da lat da (Da da lat da)
... etc. x2
(The Proclaimers - I'm gonna be (50 miles) )
When I'm lonely, well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who's lonely without you
When I'm dreaming, well I know I'm gonna dream
I'm gonna dream about the time when I'm with you
When I go out (when I go out), well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who goes along with you
And when I come home, (when I come home, )
Yeah I know I'm gonna be I'm gonna be the man who comes back home with you
I'm gonna be the man who's coming home with you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a thousand miles
To fall down at your door
Da da lat da (Da da lat da)
Da da lat da (Da da lat da)
...... x5
Da da lat da (Bobby Davro)
Da da lat da (Bobby Davro)
... ...
And I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a thousand miles
To fall down at your door
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
