„…că e strada mea!“

Cum conflictul dintre prefectul de Timiş şi o familie de romi este încă de actualitate, o întâmplare din acelaşi peisaj a atras atenţia câtorva trecători timişoreni. O doamnă învăţătoare, trecută de 50 de ani, se întorcea spre casă, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean. Ajunsă aproape de liniile de tramvai dinspre bd. C.D. Loga, aproape de capătul străzii, un copil de vreo şase-şapte ani, de etnie romă, se opreşte în faţa învăţătoarei, pe trotuar şi îi spune că n-o lasă să treacă. Mama lui, la câţiva paşi mai încolo, povestea cu o altă mămică ce-şi alăpta copilul.

Învăţătoarea zâmbeşte şi-i spune puştanului că drumul e al tuturor, nu doar al lui. „Uite, spune ea cu un ton puţin dojenitor, casa asta e a ta. Acolo poţi să mă opreşti să intru. Dar aici e stradă şi poate trece oricine“.

Copilul, cu braţele desfăcute, precum un Hristos răstignit în aer, se opunea cererii femeii de a trece. „Nu, asta e strada mea. Tata aşa mi-a spus, că toată strada e a mea“. Învăţătoarea, nemaisuportând situaţia, i-a spus copilului că-l dă ea la o parte dacă nu pleacă singur. Acesta, văzând că nu-i de glumă, s-a supus. Dar nu înainte să intervină piranda şi să-l ia de acolo, certându-l (?) (sperăm, pentru că cine ştie ce i-a spus, remarci pentru care mi-e ciudă că nu ştiu limba căldărarilor) pe ţigăneşte.

Doi tineri, opriţi la chioşcul de ziare de la capătul străzii priveau întreaga scenă. Copilul a observat şi i-a apostrofat: „Ce vă uitaţi… că e strada mea!“

Problema e ce-ti doresti

Nu conteaza nimic altceva. Trebuie sa stii ce vrei si sa faci aproape tot ce este posibil pentru a-ti indeplini dorinta, dorintele. Dar e trist. Ca sa ajungi in situatia de a putea visa la dorintele tale, trebuie sa te lasi calcat in picioare. Sau, trebuie? Nu stiu. Dar stiu ca am inceput sa visez. Am indraznit. Nici nu ma intereseaza altceva. Incet-incet, pas cu pas, ma apropii.
Problema e ce-ti doresti. Si nici macar nu este o problema. E o plasmuire, o pseudoproblema. Dar e atat de dezamagitor pentru o persoana care nu are alta posibilitate decat sa viseze. Pentru ca nu vezi partea cu pseudo din intreaga chestiune. E precum ai vedea valurile micute ale Dunarii: iti dai seama ca sunt inofensive numai in momentul in care te-ai udat. Pana atunci vezi totul exagerat si plin de (non)sens!....
Nimeni in afara de tine nu are dreptate, iar cand are cineva, ti-e rusine de tine...

Problema e ce-ti doresti. Si nici macar nu e vorba de verb. Poti oricand pune punct. "Problema e." si gata! Ideea nu consta in a doua propozitie a frazei, ci in verbul primeia. A fi. Exista. Deci... e. Si asta e grav.

Problema e ce-ti doresti. Despre care CE vorbim? Eu stiu. Si-ti spun si tie. E vorba despre puterea de a riposta, intotdeauna politicos si cu zambetul pe buze. Despre reactia la comentarii. Uneori o avem, alteori ne vin replicile numai dupa ce a trecut momentul. Mie imi vin mereu dupa. Si las imaginatia sa ma razbune... E trist. Si e trist. Si trist, iar trist si... trebuie sa spui ce ai de spus, fara frica unei repercusiuni, chiar daca e vorba despre seful tau. Nu vrei asta, pai pentru ce suntem in democratie? Sa inghitim! Nu monser, dar invata-ma si pe mine....

Problema e ce-ti doresti. Accentul cade pe pronume. Pe tine. Ce TU iti doresti. Trebuie sa ai curaj sa-ti doresti lucruri din cele mai nebune, si bun simt sa-ti doresti ceea ce-ti apartine. Despre ce vorbesc?...
Problema e ce-ti doresti. Da. Doresti... Sinceritate cu tine insuti/insati. Imi doresc sa pot trece mai departe, cu rabdare si calm (si stiu ca le am pe amandoua, dar am prea putin din ele), peste toate momentele in care vreau sa strig, sa urlu (si ma refer la sensul ud al cuvantului) sau sa sparg ceva. E atat de greu sa-i suporti pe toti. Uneori din cauza oboselii, desi gresesti, alteori pur si simplu, pentru ca te-ai saturat de atitudini, de nervi, de reactii si de constanta frica de greseala.

Problema e ce-ti doresti. Orice ar fi, citesc motto-ul blogului si-mi zambesc. Incerc... E trist.

Câteodată

... se întâmplă să vrei numai să stai. E atât de simplu şi atât de complicat în acelaşi timp. Cine mai are timp să stea pe vremea asta? Trăim era vitezei. Fiecare are ceva important de făcut. Cum adică să stai? Cum vine asta? Dar totuşi... ce altceva să faci? Am descoperit o Timişoară atât de inaccesibilă mie încât stau şi mă întreb dacă nu cumva Timişoara asta e alt loc. Alt loc decât al meu. Deunăzi, unul dintre cei doi prieteni ai mei singurii cei mai buni, îmi spunea că (bineînţeles, parafrazez... sau adaptez, era vorba despre alt oraş românesc, muuult mai mare) Timişoara ţi-o faci tu. Nu e nici roz, nici gri, nici măcar verde, dar plină de praf. E aşa cum o vrei tu să fie, cu bunele şi cu relele ei. Stau şi mă gândesc dacă are dreptate. Dacă da, atunci problema e la mine. Atunci trebuie să caut acel loc din mine care nu se potriveşte Timişoarei. Dar poate că nu are dreptate. Poate că totul e aşa cum este, numai tu faci lururile să pară altfel. Şi atunci, problema tot la tine e. Adică la mine. Sunt într-o dilemă: să mă complac în situaţia dată în speranţa unei situaţii emoţionale de moment, care va trece, iar apoi voi vedea lucrurile altfel, sau să caut problema din mine. Să stau (!) şi să analizez situaţia. Să caut soluţii, să mă zbat, să...

Problema e de alt ordin. Eu o ştiu, aştept să o afli şi tu. Şi nu are nicio legătură cu Timişoara.

Animalele

Într-o zi, în Timişoara plină de cerşetori ţigani (romi, să nu fiu acuzat de xenofobism), o cerşetoare stătea la marginea unei străzi centrale, cu mâna întinsă. Nu arunc aproape niciodată privirea spre ei. Mă apropii şi, de data asta, observ că nu are un picior. M-a cuprins compătimirea. Femeia stătea la câteva zeci de metri de o hamburgărie ambulantă. Anume s-a aşezat acolo.
Am trecut grăbit, ca de obicei, deşi nu mă grăbeam nicăieri. La câţiva paşi m-am oprit şi am întors privirea. Femeia stătea acolo, fără să scoată un sunet. Afară erau peste 35 de grade Celsius. Era îmbrăcată într-o haină neagră şi avea un batic peste faţă, să o ferească de soare. Nu cânta, nu-i mulţumea Domnului pentru trecătorii milostivi, nu agasa pe nimeni cu stăruinţe sau milogiri. Doar stătea şi aştepta, cu mâna întinsă.
Mulţi oameni treceau pe acolo. Niciunul nu s-a oprit să-i dea vreun ban (nici eu, care o priveam de câteva minute, aşezat pe un gărduleţ, prefăcându-mă că mă joc pe telefon). Cei mai mulţi nici nu-şi aplecau privirea. Doar treceau. Indiferenţi. Mirosul de hamburgări proaspăt prăjiţi venea spre femeie. Mi-era mie poftă, care numai ce mâncasem.
Un grup de tineri, fete şi băieţi, mâncau cu poftă la nici douăzeci de paşi. Glumeau, râdeau cu mâncarea în gură şi lumea toată a lor era. Mai se şi jucau cu sucurile cumpărate. Nici măcar unul nu s-a obosit să vină să o servească. Nici măcar o sticlă de apă plată nu i-au luat. Ce să mai vorbim de suc, probabil că femeia nici nu ştie ce sunt ălea bule carbogazoase.
Unii spun că cerşetorii îşi cumpără alcool şi ţigări de pe banii câştigaţi. Nu contest asta, chiar mie mi s-a întâmplt ca un copil de nici şase ani să-mi ceară mărunţiş, apoi să meargă la un butic, lângă mine şi să-şi cumpere câteva ţigări. Dar sunt absolut convins că, în acel moment, o pleşcaviţă ar fi făcut, pentru săraca femeie, mai mult decât toţi banii din lume.

Nimeni nu s-a obosit să se gândească la asta... Nici măcar eu...

Rombul...

Tineretul timişorean exultă: Trăiască berea! Sfânta invenţie a zilelor de vară! Preamărita băutură singură răcoritoare! Şi lista urărilor de bine şi de preamărire cum numai pe vremea Tovarăşului şi Tovarăşului aduse poate continua până la umplerea spaţiului destinat articolului. Tineretul din ziua de azi, nu cel cuminte care se adună în Piaţa Unirii şi-şi bea mai în linişte, mai în râsete berea, preferă băutura care, probabil, l-ar face invidios pe Bachus că nu exista pe vremea grecilor antici (deşi umblă zvonul că Decebal şi înaintaşii lui se afişau înaintea armatei şi-i întreba: cine a băut azi, un pas înainte. Bun. Voi mergeti la luptă. Restul haideţi să ne îmbătăm). Lăsând gluma la o parte, deunăzi, la semaforul de pe Popa Şapcă, la liniile de tramvai, o maşină opreşte, iar din ea, un tânăr deschide uşa din faţă şi lasă o doză de bere jos, în mijlocul străzii. Într-un microbuz din spate, şoferul priveşte înciudat: „Tinerii ăştia…“ Urmează o a doua doză. Apoi a treia. Vine şi a patra. Aşezate în romb, dozele goale păreau nişte popice numai bune de lovit. Şoferul microbuzului claxonează şi semnalizează cu farurile. Nimic. Scoate capul pe fereastră şi strigă la tinerii cu pricina. Deodată, din maşină roşie se aude un soi de muzică îmbinată cu chiuituri de adolecenţi băuţi. Şoferul: „Să vă stea în gât următoarele doze. Cu bere cu tot!“

Duhdulii...

Problema nu e nouă. A mai fost expusă şi cu alte ocazii: este vorba despre dolofani. Care dolofani? Dolafanii timişoreni. Durdulii care nici nu pot prea bine să alerge când sunt urmăriţi de mâinile curioase. Alergatul este, pentru ei, un concept science-fiction. Din când în când mai încearcă să zboare. De cele mai multe ori nu se întâmplă nimic. Câteva zvâcniri şi un metru de aer furat. Mâinile curioase îi urmăresc peste tot. Grăsuţii se bazează pe număr. Sunt mulţi şi-şi spun: să nu mă aleagă pe mine, uite la văru' ce bine arată, cum sclipeşte la soare! Mâinile curioase nu au timp de gândit. Se mişcă repede şi fără ezitări.

Îşi fac veacul pe Corso-ul timişorean. Stau mereu acolo şi sunt la mila trecătorilor. Slavă Domnului că sunt mulţi. O bucată de pâine de aici, o firimitură de acolo, mai o privire caldă aruncată unei domnişoare frumoase, şi micul dejun, prânzul şi cina sunt luate perpetuu. Dolofanii se plimbă agale printre timişoreni şi atrag privirile lor, câteodată, atunci când văd că nu prea mai sunt băgaţi în seamă. Nicio problemă, trecătorii nu rămân datori: mâinile autoritare scot aparatul foto şi clic! una, două, trei poze, poate chiar şi un filmuleţ. Apoi trec la atac, pun mâinile curioase să se joace, să obosească... deh! trebuie să-şi facă somnul de după-amiază cât mai lung şi mai profund! Şi dolofanii cad iar în capcana gurmanderiei!

Toate acestea se întâmplă prin Piaţa Victoriei timişorene, prin faţa Catedralei... Porumbei, copilaşi curioşi, părinţi autoritari. După Catedrală situaţia se schimbă. Durdulii lipsesc. Lipsesc şi mâinile curioase. În schimb apar ciorile. Negre şi gâinăţoase, ciorile reuşesc să-i ţină pe timişoreni departe de parcul din spatele Catedralei Mitropolitane. Şi fac asta în cel mai simplu mod cu putinţă: se suie sus, sus, pe crengile cele mai aproape spre cer şi se pun pe... norocit. Trecători, pământ, copaci, bănci, trecători, alte păsări de pe crengile de mai jos, cărări, felinare, trecători etc. etc. etc. Atunci, timişorenii îşi îndreaptă privirile spre Corso. Acolo dau de zboruri plăcute, imagini pentru bliţuri şi ocupaţie pentru mâinile curioase.

Porumbeii din Piaţa Operei sun obeji! Copiii (cei mai mici au un an sau doi) îi prind şi-i trag de pene până nu mai rămâne decât ciocul din ei! Părinţii privesc spectacolul şi zâmbesc, încântaţi de isprava odraslelor. Turiştii fac poze. Ciorile - găinaţ.
Duhdulii mai zboară din când în când... când nimeni nu le dă de mâncare. Curând, duhdulii vor deveni păsări de curte...

Despre pauza de masă şi alte minuni...

Teoretic, e simplu: o oră din nouă (pentru că opt sunt de muncă) este destinată pauzei de masă. Adică acelui moment în care angajatul poate ieşi din firmă să mănânce, fără să fie nevoit să ofere explicaţii şefului unde merge. De regulă, la cele mai multe firme, obiceiul e regulă: angajatul mănâncă fără grija a 10-15 minute întârziere, chit că mai stă peste program ceva timp.
Meseria de jurnalist e, însă, puţin diferită: dacă taman în momentul în care tu mănânci, directorul X ţine o conferinţă inopinată cu presa? Sau, mai rău, dacă, doamne fereşte, ai plecat la masă şi nu te întorci cu un material de „pe teren“? E grav!
Şeful urlă, strigă, te ia la întrebări. De când ai tu dreptul de să-ţi fie foame? Cum, ai plecat să cumperi de mâncare? Nu ştii că trebuie să stai cu ochii în monitor şi cu mâinile pe tastatură, să predai articolul la timp? Ce dacă e două şi până la cinci-şase poţi liniştit să-ţi scrii articolul, că ai toate datele? Chiar ai toate datele?

Toată lumea e supărată dintr-un motiv. Al unora e serios, al altora e exagerat. Post-ul ăsta nici măcar nu este un motiv. Încă...