Ce zici de-o cafea? Partea a VI-a

Deci, să vedem ce s-a-ntâmplat cu Andrei. A plecat spre casă, când, brusc, şi-a adus aminte că trebuia să facă ceva în ziua cu pricina. Nu a mai stat pe gânduri şi şi-a schimbat direcţia, îndreptându-se cu paşi repezi spre cea mai apropiată staţie de taxi. „La spitalul judeţean!“
A intrat în cabinetul doctorului, fără a-l suna înainte, fără a-i spune de ce n-a venit la ora programată.
- Ai venit până la urmă? l-a întrebat dr. Cristescu, privindu-l lung şi deranjat de întârzierea tânărului.
- Da, ştiu. Îmi pare rău. Am uitat complet de timp. Acum eram la o cafea, aşteptând să se facă ora 12, acum e 16 şi-mi aduc aminte că nu am venit la tratament. Îmi pare rău...
- Treaba ta, i-a răspuns doctorul indiferent. E vorba de sănătatea ta, nu de a mea.
- Ştiu... a spus Andrei punând capul în pământ. Ştiu...
- Ai noroc. Tocmai mă pregăteam să plec. Acuma hai, aşază-te aici. Dă-ţi jos cămaşa şi maieul.
Andrei s-a conformat fără să spună nimic. Ştia că a greşit. Cu mişcări mecanice şi-a desfăcut nasturii de la cămaşă şi şi-a aşezat-o pe un scaun. Apoi şi-a scos maioul. L-a aşezat peste cămaşă. Între timp, doctorul a pregătit o seringă. Apoi perfuziile. S-a întors spre Andrei.
- Să nu mai faci asta. Câteva ore îţi pot fi fatale. Organismul s-a obişnuit cu programul ăsta şi orice dereglare îi poate fi iremedială. Ai auzit?
- Da...
- Bun. Acum stai culcat. O să dureze câteva minute.
Doctorul a luat seringa şi i-a făcut o injecţie în umăr. L-a lăsat câteva minute, apoi i-a pus perfuzia... Îi schimbă sângele. Andrei priveşte cum pe o parte iese sângele lui, bolnav, iar pe de altă parte intră lichidul roşu, al vreunui donator, care i se potriveşte şi-l face să reziste. Dar care e pe terminate şi, dacă nu va găsi un nou donator în curând, ar putea... Nu, nu se poate întâmpla nimic acum. Nu acum. În sfârşit a întâlnit pe cineva. Nu se poate termina acum totul. Nici măcar nu a făcut dragoste. „Măcar să descopăr cum este, ce simt atunci când...“. Se simte epuizat, ca şi cum l-ar fi ajutat pe Sisif să se odihnească un sfert de ceas. A leşinat.
O oră mai târziu, Andrei s-a trezit foarte obosit. Era efectul transfuziei de sânge. Doctorul citea o revistă pentru femei. A văzut cum Andrei a încercat să se ridice din pat şi l-a ajutat.
- Uite, asta îţi va face bine, a spus doctorul şi i-a dar o tabletă roşie să o înghită. În câteva minute te vei simţi mai bine. Să iei un taxi până acasă şi să bei un ceai după ce ai ajuns. Eu am pierdut deja prima repriză a meciului. Ne vedem săptămâna viitoare.
- La revedere, a spus Andrei în timp ce ieşea pe uşa cabinetului.
Doctorul Cristescu e un vechi prieten al tatălui lui Andrei. Au fost colegi de bancă din clasa I până la terminarea liceului. Îl cunoaşte pe Andrei de când era bebeluş. De aceea se şi poartă cu el ca şi cum ar fi băiatul lui adolescent care a venit târziu de la discotecă. El a fost primul care şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă cu băiatul.

Tocmai am...

...vizitat câteva bloguri ale unor persoane pe care le cunosc şi pe care le apreciez. Toate reprezintă sexul frumos, delicat şi... trist. Poate nu sunt eu făcut pentru aşa ceva, dar nu înţeleg. Adică e ok să fii trist şi te întrebi de ce exişti şi alte chestii dintr-astea. Dar tristeţea şi pesimismul care emana din bloguri m-au întristat. Da, exact. M-au întristat. Pentru că văd egoism. Aşa se cheamă: egoism. Te gândeşti numai la tine şi la cât de mult suck your fucking life. Dar de ceilalţi din jurul tău de ce nu spui nimic? De unde ştii tu că ei nu sunt mai amărâţi decât singurătatea şi nereuşitele tale? Cum, nu ştii? Vai!
Sigur, există un milion de argumente despre cât de mult suferă unul şi altul, despre faptul că oricum nu putem face prea multe să-i ajutăm pe unii, măcar noi să ne plângem necazul, să ne descărcăm ca, apoi, să ne simţim mai bine. Cine mai are timp de ceilalţi?
Altfel. Trăim într-o lume în care fiecare e pe cont propriu şi depinde de fiecare cum se pregăteşte pentru viaţă. Nu zău?

Acum ceva off topic: nu suport persoanele care fumează în spaţii închise şi la care puţin le pasă de colegii lor (de şcoală, de serviciu, de o bere) nefumători. Mi se pare o lipsă de respect demnă de deschis uşa şi ferestrele şi ţinută persoana, cu ţigară cu tot, în curent, o zi întreagă. Şi, când a doua zi sună şi spune că nu vine la lucru, să o întrebi dacă s-a întâmplat ceva grav. „Ca de exemplu: te-a prins curentul şi acum te doare îngrozitor capul şi urechile? Vai, ce greu trebuie să-ţi fie. Stai acasă şi nu te mai gândi la asta. Ia o ţigară să te calmeze.“
Dacă vi se pare sadic, ei bine, mie nu mi se pare. Mie mi se pare fair!

Asterix şi... note de subsol

Pana acum am tot scris despre nuvela asta, sau ce-o fi, care ma cam obsedeaza. Am ajuns intr-o oarecare pana de idei. Nu stiu ce va urma. Andrei e, cred eu, bolnav. Sufera de ceva simptom care il poate omori oricand. Sau nu? Daca sufera, atunci toata povestea risca sa devina o telenovela demna de a fi filmata. Poate deveni patetica toata povestea asta. Daca nu e bolnav, atunci cum e? Ce trebuie facut ca sa aiba povestea noastra acel ceva care sa te tina in fata calculatorului, pe tine, cititorule, ca sa o termini de citit? Ce poate avea? Sa numesc post-ul asta "Partea a VI-a"? Ar fi ceva interesant. In felul asta as intra si eu cumva in pielea naratorului si poate, de ce nu? a unui personaj fictiv. Dar ea? Ce-i cu Georgia? De unde vine? E povestea asta una clasica, de dragoste? Sau e mai mult? Imi permiti cateva momente de ragaz, cititorule, ca sa putem descoperi cu adevarat cum stau lucrurile, nu?

Ce zici de-o cafea? Partea a V-a

- Alo! Andrei? Salut. Ce faci? Sunt Georgia.
- Alo! Georgiaa... sunt bine. Tocmai făceam un ceai.
- Ceai? Da? De care?
- Încă nu m-am hotărât. Am de ales între fructe de pădure, muşeţel, ceai antistres, de afin şi de mentă. Ce-mi recomanzi? a întrebat-o el zâmbind, surâs perceput de Georgia.
- Poate pe ăla antistres. Că la cât te-am bătut azi la cap, măcar pe seară să te mai relaxezi şi tu, i-a răspuns ea puţin ironic, tachinându-l puţin, să vadă cum va reacţiona Andrei, la câteva ore de la despărţirea lor din parc.
- Mda, cred şi eu, a replicat el, de data asta râzând şi stârnind râsul şi la capătul celălalt al telefonului.
Se vede treaba că le place să vorbească unul cu celălalt. Oare de ce l-a sunat ea pe Andrei la ora unu noaptea? Oare de ce face el ceai la ora asta? Hai să vedem cum decurge dialogul mai departe. Cine ştie, poate aflăm ceva important pentru firul poveştii noastre, din discuţia asta.
- De ce m-ai sunat la ora asta?
- Pentru că nu m-ai sunat tu, i-a răspuns Georgia. Şi cum eu nu sunt o fată de modă veche să aştept telefonul tău, am hotărât să fac el primul pas... Al doilea prim pas.
- Da? (Andrei simţi că începe să roşească, deşi nu mai stăteau faţă în faţă) Păi... de unde era să ştiu eu că tu vrei să te aşezi lângă mine la cafenea?
- Nu trebuia să ştii, dar puteai să începi tu conversaţia. Aşa, a trebuit să încep eu vreo trei-patru subiecte până să reuşesc să te fac să vorbeşti, i-a spus ea, pe un oarecare ton de reproş, perceput numai de el.
- Da, dar eu nu sunt prea obişnuit să vină cineva să se aşeze la masa mea. Darmite să înceapă să mă mai şi întrebe una-alta din viaţa mea. Dacă mai pui că e şi fată... ai rezolvat-o.
- De ce nu dormi la ora asta? a întrebat Georgia, sărind de la un subiect la altul. Stătea cu picioarele pe perete şi privea cerul de pe fereastra ei. Privea o stea anume. Nici mare, nici mică. Steluţa aceea i-a atras atenţia. Nu se gândea la nimic. Doar la el şi la stea. La el pregătind ceaiul în timp ce ea îl aşteaptă la fereastră să privească împreună steaua aceea.
- Nu mi-e somn. Şi cum m-am săturat să mă tot învârt în pat de pe o parte pe alta, şi cum m-am săturat să privesc cerul şi stelele, am zis că, dacă fac un ceai, mă liniştesc şi poate reuşesc să adorm. Gata! a spus el. Ceaiul e gata. Câte linguriţe de zahăr vrei?
- Două, dacă nu ai miere, a spus ea.
- Două linguriţe de zahăr comin’ right away. Credeam că sunt eu destul de dulce ca să nu mai ai nevoie de miere...
Amândoi zâmbesc. Ea priveşte steaua în continuare şi se gândeşte la ceaşca de ceai antistres pe care o găti el pentru ea. El se frige la mâini în timp ce ia ibricul de pe aragaz. Dar zâmbeşte, gândindu-se la cana de ceai pe care tocmai a pregătit-o pentru ea.
- Ştii, zise ea, nu prea am chef de ceai.
- Aaaa, suntem mofturoşi. Nu-i destul că primim ceai gata îndulcit, direct la pat, mai facem şi mofturi!...
- Uite. Ce spui dacă pui ceaiul pe fereastră să se răcească şi, cât stă el acolo, noi bem o cană de vin fiert?
- De unde vinu’?
- Uite cum facem: te îmbraci, iei un taxi şi vii până la mine. Iar eu fac rost de vin. Ce spui?
- Ce te face să crezi că nu sunt îmbrăcat?
Georgia a roşit. Şi a rămas fără cuvinte. Nu ştia ce să spună.
- Ăăăă... eu nu am spus că ai fi dezbrăcat...
- Nu? Dar ce?
- Voiam să te...
- Daaa...
- ...conving să...
- ...săă...
- ...ca să fiu sigură că nu o să vii doar în...
- ...halat?
- Nuuu... tricou voiam să spun.
- Tricou?! Şi cu pantalonii cum facem?
Georgia a roşit iar.
- Se subînţelege că pantalonii îi ai cu tine.
- Cu mine sau pe mine?
- Pe tine voiam să spun. Offf, parcă erai mai timid!...
- La telefon mă descurc mai bine. Unde stai?
Se tachinează. E de bine? E de rău? Cititorul nostru se gândeşte acum, ca şi Georgia, bunăoară, cum de are Andrei atât de mult curaj şi cum de vorbeşte cu o aşa dezinvoltură. Trebuie să afle cititorul, înainte de a trage concluzii, ce s-a întâmplat cu el de la momentul despărţirii de Georgia şi până la momentul telefonului.

Ce zici de-o cafea? Partea a IV-a

Nu-i venea să creadă că vrea să-l mai întâlnească. La urma urmei, ea niciodată nu a dorit să cunoască pe cineva. Acum simte că e altceva. Că are cu cine să vorbească despre lucruri pe care le-a crezut uitate. Nici nu mai ştie ce urma să facă astăzi. Ar vrea să se întoarcă şi să-l întrebe dacă nu vrea să vină la ea, la garsonieră, la o cană de vin fiert. Să mai povestească. Oare a greşit când a pomenit despre dragoste? Nu, că ea aşa simte. Îi place ideea asta, de a face dragoste, moleculă cu moleculă, pe tot cuprinsul globului, de la umezeala junglei sud-africane până la gerul unei cabane din Alaska sau de deasupra Marelui Zid Chinezesc până în mijlocul deşertului australian. Sau în garsoniera ei. Dar asta nu i-a spus. Şi cum a reacţionat el! Cum a roşit şi s-a blocat. „Chiar îmi place băiatul ăsta”, şi-a spus ea în drum spre casă şi, în timp ce zâmbea, s-a trezit vorbind singură pe stradă. Apoi a râs că s-a surprins zâmbind pe stradă.

Dar el? Oare ce gânduri treceau prin mintea lui Andrei? Haide să aflăm. Se pare că şi el se gândea la aceeaşi zi plină de neprevăzut. Nici nu şi-a dat seama că nu a mai fost acolo unde trebuia să meargă, să se ocupe de treaba aceea importantă. În timp ce mergea, când grăbit, când alene pe stradă, simţi că ceva e altfel. Nu rău. Nici bine. Nu prea ştia el cum anume, dar se simţea altfel. Brusc, fiecare idee a lui despre lumea în care trăieşte a devenit o frână din partea creierului care încerca să-l facă să revină la momentele importante din viaţa lui: plimbările în aer liber şi cititul. Numai la asta ar trebui să se gândească acum. Dar Andrei a ajuns acasă şi s-a dus direct la fereastră. A început să privească pe fereastra garsonierei lui. Stătea cu capul sprijinit în căuşul palmelor şi privea cerul. Vedea faţa Georgiei. Şi părul. Şi privirea din momentul în care i-a dat drumul la mână atunci când ea a pomenit de dragoste, referindu-se la cel mai intim moment posibil. Nu ştia ce să creadă.

- Cine e străina asta? s-a întrebat el, încruntându-se uşor şi privind ameninţător spre întunericul nopţii care i-a amintit că nici nu cunoaşte fiinţa care a intrat în viaţa lui, în acest moment al vieţii, fără să-i ceară voie. Lui, care e atât de ordonat şi atent la fiecare detaliu. Ce înseamnă asta? Cum se poate aşa ceva? a întrebat el, indignat, noaptea.