Animalele...

Oamenii. Sunt nişte animale. Avem o falsă impresie că progresăm. Că reuşim să evoluăm. Nici gând. O iluzie. O simplă privire, într-o zi frumoasă de plimbare, pe Corso-ul timişorean, de pe balcon sau, mai ales, la televizor, în toată lumea, acea simplă privire a omului atent din greşeală la chipurile şi gesturile celor din jur. De atât e nevoie pentru a observa animalul. Sau animalierul? Dar nimănui nu-i pasă. Mai mult, nimeni nu crede. Toţi cred contrariul. Cred în progres, în ştiinţă... în haine.
Zilnic, dacă eşti îmbrăcat, eşti om. Nimic mai fals. O iluzie susţinută de nevoi instinctuale. Nimic mai mult. Cetăţeanul de etnie rromă (eufemistic vorbind) care cerşeşte la colţul străzii, musculosul cu tricou mulat pe el ce vorbeşte pe stradă ca la el în sufragerie, bărbatul bine îmbrăcat - tip gangster - care îşi strigă prietenul de la celălalt capăt al străzii (Stai, băăă, aşteaptă-mă şi pe mineeee să vin! Unde fugi, băă, de mine?! Vreeei să vezi meciul singuuur, ăă?!) sau cucoanele care numără crepăturile din trotuar seara, după ce pruncii sunt de mult în lumea lui moş Moş Ene, ori dom'şoarele care tocmai au terminat gimnaziul şi cred că grăsimea de pe burta lor (care acoperă destul de nemişto buricul cu piercing cu tot) este demnă de a fi admirată de trecătorii care tocmai şi-au stricat bunătate de plimbare ori multe alte personaje (evităm cuvântul persoane) sunt tot atâtea exemple de animalism uman.
Evoluăm? Nu cred. Cred că doar orgoliul nostru de fiinţe mai inteligente decât animalele ne joacă feste. Sau poate nu. La urma urmei... contează?