Banii curg, locatarii suportă

„Liftul scârţâie într-un hal fără de hal. Nici nu poţi dormi noaptea de zgomotul pe care îl face atunci când îl foloseşte cineva. Ce să mai spun de urcat în el?! Eu una, sincer vă spun, nu merg cu liftul. Mai bine urc zilnic şase etaje“, a spus înciudată una dintre locatarele blocului cu numărul 39 de pe bd. Take Ionescu din Timişoara.

Oful femeii este cât se poate de pertinent. Odată ajuns în blocul cu pricina, când urci cu lift ai senzaţia că faci parte dintr-un film cu Bruce Willis sau Sylvester Stallone, în care cablurile de la ascensor cedează unul după celălalt, iar persoanele din interiorul lui sunt salvate miraculos, în ultima clipă, de eroul cu muşchi de oţel.

Numai că aici, în cutia de un metru pătrat, niciun erou nu pare a fi prin preajmă, iar cablurile scot un scârţâit ca de sfârşit de timp. Pe lista de plată afişată jos, la parter, figurează o rubrică destinată reparaţiilor liftului.

Întrebat, administratorul imobilului a precizat că adună bani pentru repararea ascensorului. Nu a specificat însă când va avea loc acest lucru şi nici ce obligaţii are firma pentru care locatarii plătesc abonament de întreţinere a acestui mecanism.

Banii curg, oamenii suportă.

Ne grăbim. Unde?

Despre felul în care conduc şoferii timişoreni au fost scrise articole grămadă. Nu ne vom avânta şi noi. Vom discuta despre graba lor. Care conduce la incidente, care conduce la accidente ş.a.m.d.

Şoferul timişorean (există şi excepţii!) nu are răbdare câteva minute într-o intersecţie, la semafor. Dacă faci şcoala de şoferi sau dacă porţi semnul de începător pe maşina ta, ai deseori surpriza să constaţi că, atunci când întârzii să demarezi din intersecţie, grăbiţii din spatele tău te claxonează de-ţi merg fulgii.

Nici nu ai plecat bine, că şi trec pe lângă tine cu un deget ridicat spre plafonieră şi cu buzele recitându-ţi versuri drăgăstoase din melodiile formaţiilor de cartier. Că e bărbat, că e fată la volanul maşinii. Şoferul.

Iar când îl ajungi din urmă la următorul semafor, opreşti în dreptul lui, tragi frâna de mână şi cobori din maşină să-l întrebi unde se grăbeşte. Tace mâlc. Priveşte nerăbdător în faţă şi la semafor şi demarează în trombă până ajungi la el. Se grăbeşte de mama focului.

Ceilalţi din spatele tău nu mai spun nimic. Te privesc şi nu ştiu de unde să te ia. Pleci mai departe şi te întrebi doar unde se grăbesc toţi. Nu puteau pleca mai repede de acasă sau se apropie sfârşitul lumii?

Praf în ochi sau pe haine?

Vine primăvara. Pleacă iarna. S-a topit zăpada, ploile sunt pe picior de plecare, tot mai multe raze de soare se ivesc printre nori… Aşadar, vin căldurile şi zilele fără precipitaţii. Odată cu ele, nişte oameni bine intenţionaţi încearcă să cureţe străzile de praful aşezat pste zi.

Numai că, din nefericire, reuşesc să facă exact contrariul: ridică în aer particulele de murdărie care, mai apoi, se aşază pe maşinile parcate pe parginea drumului. Deunăzi, în cartierul Telegrafului, o maşină ce ridi… curăţa şoseaua de praf i-a albit pe trei trecători, care au vrut să scurteze drumul spre casă.

Şoferul a privit cum norul de particule fine ridicat în urma lui îi acoperă pe cei trei şi, când unul dintre aceştia i-a arătat prin gesturi ce face, acesta a ridicat neputincios din umeri. Cine este de vină?

Şoferul care conduce vehicului de stropit şi spălat şoseaua şi nu de împrăştiat praful şi mai mult pe trecători şi autoturisme? Poate. Sau poate utilajele sunt de asemenea natură (veche natură?) încât simpla activitate de spălat marginea şoselei se dovedeşte a fi un îndelung proces de prăfuire a ochilor pironiţi pe tarele societăţii timişorene.

Iz de plimbare murdară

Copiii sunt cei care nu ţin seamă de locurile pe unde calcă, nici de căzăturile care îi aduc murdari acasă şi nici de felul în care, data viitoare când ies la joacă, hainele sunt curate.

Adulţii, nuuu, ei se îngrijesc, se aranjează, feresc tacticos bălţile şi rezidurile şi ajung cât se poate de curaţi acasă. Problema nu e nici la copii, nici la părinţi. E la câini. Probabil nu la cei maidanezi, care ştiu să meargă la un stâlp sau la marginea unui tufiş şi să-şi uşurească stomacul. Cei de rasă, scoşi în fiecare seară la plimbare, sunt instruiţi de însoţitori să nu greşească ţinta şi să nimerească trotuarul.

Dar culmea, dimineaţa, când pleci la serviciu sau când îţi duci copilul la grădiniţă, vrând-nevrând dai peste. Uneori mai şi calci. Tu nu, dar copilul nu ţine cont de toate. Ajungi la grădiniţă şi simţi izul după tine.

La început îi bănuieşti pe ceilalţi copii care au ajuns deodată cu al tău. Abia apoi observi natura momentului, plastilina gălbui-verzuie ce atârnă de călcâiul încălţămintei din piciorul drept al prichindeiului. Lui nu prea-i pasă de asta, deşi repetă mereu acelaşi cuvânt: caca.

Atunci te prinzi. Ridici privirea spre o educatoare şi roşeşti. O întrebi dacă are câine. Infirmă. Îi spui că nici tu… Dar alţii au.

Totul de la fluturaşi…

De fiecare dată când treci prin centrul oraşului se întâmplă să fie o domnişoară sau un domnişor care să te întâmpine cu un dicurs mai mult sau mai puţin pregătit şi care te îndeamnă să vizitezi vreun loc (nu locaţie!) în care sunt comercializate produse cosmetice, încălţăminte sau îmbrăcăminte, ochelari de vedere, să-ţi prelungeşti abonamentul de telefonie mobilă, îţi amintesc de ultimul număr al revistei X sau te îmbie să împarţi materiale informative în diverse complexe comerciale.

Discursul lor persuasiv te opreşte din drum, chiar şi atunci când nu ai niciun chef de taclale, darmite de ascultat nişte vorbe de convingere slab argumentate. Nu ar fi nicio problemă dacă ai fi lăsat în pace atunci când ai dat din cap că nu eşti interesat.

Partea sâcâitoare apare în momentul în care tânărul ţi se bagă în cale şi insistă să-l asculţi. Ce faci? Îl priveşti şi-i spui politicos că nu eşti persoana potrivită pe care să o abordeze, dar el nu pare a înţelege. Fie a avut o zi teribil de proastă, de insistă atât, fie e nou în branşă.

Spui pas şi treci mai departe… În spatele tău auzi un „Boule…“ îngânat printre dinţi. Te opreşti şi-l priveşti. Pune capul în pământ şi se depărtează repede. Totul de la nişte fluturaşi…

Protecţia consumatorului?

Consumatorii timişeni care au o plângere de făcut la Oficiul pentru Protecţia consumatorului (OPC), trebuie fie să aibă o răbdare de apostol, fie să o maşină la dispoziţie cu care să se desplaseze la sediul instituţie unde să-şi înregistreze reclamaţia.

Dacă partea a doua e mai realizabilă, deşi te cam usucă la buzunar (consumi combustibil, plus uzura maşinii, rişti o tamponare ş.a.m.d.), partea cu răbdarea e la felul de a fi al fiecăruia dintre noi.

Din mai multe numere de telefon pe care le-am decoperit pe net, am încercat să sun pentru a-mi spune păsul vizavi de un lucru care m-a nemulţumit ca şi client. Formez primul număr. Sună. Sună… Sună iar. Nimic. Sună în continuare de vreo şapte-opt ori. Nimic.

Îmi îndrept privirea spre al doilea număr. Îl formez. Sună. Nimic. Alt ţârr. Alt nimic. Privesc ceasul. Oare oamenii sunt în pauza de masă?... La urma urmei, au şi ei dreptul să mănânce. Ce dacă aş fi putu cumpăra mâncare infestată, iar ora petrecută de ei la masă ar fi putu fi contaminaţi sute de oameni?

Telefonul sunase deja fără număr. Nu face nimic. Peste o oră, povestea se repetă. Între timp, am mai făcut rost de un număr. Făr’ de noroc, însă. Moment în care te gândeşti cum ar fi să faci o reclamaţie la OPC că OPC nu preia reclamaţiile.

Coada după identitate

Zeci de oameni aşteaptă, în fiecare dimineaţă de luni, miercuri şi joi, să-şi depună actele pentru schimbarea domiciliului, a cărţii de identitate. Pe două sau trei rânduri, din faţa uşii, pe trepte şi până în stradă, timişenii aşteaptă să se deschidă uşile şi să ceară numere de ordine.

Până aici totul bine. Problema apare când este deschisă uşa. Puhoiul de oameni se îngrămădeşte cu o viteză de viitură. Se întrec, se împing numai să ajungă printre primii care să ia numărul de ordine care îi convine.

Cei care stau afară uită de rând şi de ordine, uită de cei din faţă şi de cei din spate, văd numai un număr, capsat la un formular şi atât. Restul nu contează. Coatele şi îmbrânciturile sunt date ca să reuşească să ia un număr cât mai… mare. De la 250 în sus (din 300) ca să treacă pe acolo seara, după ce ies de la lucru, să depună atunci dosarul.

Nu contează că mulţi dintre cei aflaţi în faţa lor sunt timişeni, care şi-au luat o zi liberă ca să vină la Timişoara să depună dosarul. Nici că aceştia n-au vreun interes să opteze pentru numerele mari, ca să stea o zi cu dosarul în mână. Nimic.

Să ajung primul şi să scap, ce contează să n-am de aşteptat la rând, câtă vreme mamaia din faţa mea oricum şi-a pierdut ziua şi stă în frig.

Cu pixul şi foaia de hârtie

Studenţii care au examene şi merg la sala de lectură să se pregătească, trebuie să treacă peste mai multe obstacole până să ajungă să studieze efectiv în spaţiul destinat lecturii, la Biblioteca Universitară Eugen Todoran.

Tinerii trebuie să renunţe la orice bagaj, că e vorba despre poşete, în cazul domnişoarelor, plase sau rucsacuri, şi să meargă să ocupe un loc cu… o foaie de hârtie şi un pix. Dacă vrea cineva să vină cu o carte a lui, de acasă, să-şi ia gândul!

Locurile din sălile cu acces liber la rafturi sunt păzite la intrare mai ceva ca o bancă. Nici cu mâncare nu are voie nimeni să intre. De apă să nu pomenim. Te deshidratezi, coboară la barul UVT şi hidratează-te! Dar ai grijă să goleşti sticla, că nu poţi să-ţi reocupi locul din sala de studiu dacă vrei s-o iei cu tine.

Doamna de la intrare motivează că studenţii (şi celelalte persoane care studiază acolo) nu sunt lăsaţi să intre cu bagajul pentru că pot fi furate cărţi de pe rafturi. Atunci cum se explică dispozitivul de detectare a furtului instalat la intrarea în bibliotecă, prin care trebuie să treacă cei care intră acolo?

Dacă mâncare în sala de lectură produce zgomot prin foşnetele scoase, înghiţirea câtorva guri de apă produce…?

Programarea…

Pentru mulţi dintre cei care trebuie să meargă la medic, unul dintre lucrurile care îi termină este aşteptarea. Odată cu programările, lucrurile s-au mai rezolvat. La unele cabinete însă, onorarea programărilor lasă muuuult de dorit!

Suni la medic şi te întreabă la ce oră ai putea să te prezinţi pentru consult. Îi spui ora. Te programează. Mergi acolo la ora potrivită, ba chiar cu zece minute mai devreme. Intri în sala de aşteptare şi rămâi cu gura căscată: 14 persoane stau la rând înaintea ta. Faci socotelile în minte şi-ţi iese mai puţin de un minut acordat fiecărei persoane, pentru a intra tu la ora programată.

Din discuţii afli că unii au trebuit să intre cu zeci de minute înainte. Te întrebi de ce n-au făcut-o. Întrebi şi asistenta care a făcut programările. Îţi spune că a întârziat doctorul, că lucrează şi la spital şi că a fost reţinut. Priveşti ceasul şi descoperi că au trecut vreo 15 minute şi nu a ieşit nimeni din cabinetul de consultaţii.

Începi să te nelinişteşti. Unii dintre cei care aşteaptă cu tine cedează: au plecat. Încet-încet îţi vine şi ţie rândul. Când să intri, doctorul iese nervos vorbind la telefon. Îl închide şi îi spune ceva la ureche asistentei. „Ne pare rău, domnul doctor trebuie să plece urgent şi nu mai poate continua consultaţiile. Vă rog să veniţi să vă facem o nouă programare“, spune asistenta.

După exact 53 de minute de aşteptat…

Fumuri & izoterapie

Fumatul provoacă o groază de afecţiuni, spun doctorii. Da’ de unde! fumatul ajută la concentrare şi la relaxare, spun fumătorii. Oricare dintre ei ar avea dreptate, un lucru e cert: nefumătorii n-ar trebui să fie afectaţi de fumurile celor care îşi aprind ţigara.

Că e vorba de birou, de casa scărilor unui bloc sau de lift. Spaţiul închis, de un metru pătrat din blocul cu numărul 39 de pe bd. Take Ionescu, este locul în care patru adulţi şi o fetiţă au stat zilele trecute înghesuiţi opt etaje, în fumurile ce ieşeau din ţigara... mămicii. Pentru că nu-şi terminase sulul de hârtie umplut cu tutun înainte de a urca în lift, aceasta a preferat să coboare duhnind şi poluând aerul şi aşa plin de mirosuri care mai de care mai aromate. Fetiţa a tuşit de două ori.

„Ce-ai, mamă? Eşti bine?“, a întrebat unul dintre adulţi, la ieşirea din lift. Fetiţa, care se lupta cu aerul curat murdar, a alungat fumul cu mâinile şi a spus că este bine. Mămica a terminat ţigara afară şi a aruncat-o cât colo pe trotuar, fără să o stingă. Izul de tutun care ieşea din lift i-a făcut pe cei ce-l aşteptau să prefere câteva minute de urcat pe scări cele şase etaje, în defavoarea celor câteva zeci de secunde de izoterapie de care ar fi beneficiat în cutia de lemn.