Is God a DJ?

Ce spui de asta?...

Florin Chilian - Zece

Piesa "Zece" a lui Florin Chilian a fost desemnata cea mai frumoasa piesa de dragoste a anului 2000 nu mai stiu cat. Chiar e, nu?

Ce zici de-o cafea? Partea a III-a

Au trecut două ore şi ei stăteau şi vorbeau despre cafenele, cărţi, poeţi şi scriitori, cavaleri medievali sau prinţese rebele. Ploaia s-a oprit. Soarele ieşea de după nori şi lumina Timişoara. Şi cafeneaua. Aerul curat şi pofta de discuţie i-a făcut pe eroii noştri să se întrebe dacă nu cumva ar fi mai bine să iasă la o plimbare. Au ieşit.

- Îmmm, ce frumoasă e Timişoara după o ploaie de vară, atunci când soarele iese, praful nu-şi face de cap cu respiraţia ta şi te poţi bucura de tot şi de toate, fără să te gândeşti că ai ceva important de făcut, a spus Georgia inspirând puternic aerul tare curăţit de ploaia de dimineaţă, ca şi cum ar fi vrut să strângă fiecare moleculă în mână şi să se transforme ea însăşi într-una pentru a putea pluti liberă şi departe de agitaţia lumii din jur.
- Şi mie îmi place să mă plimb dimineaţa prin parcuri, a recunoscut Andrei. Când eram mic îmi plăcea atât de mult să mă joc cu prietenii la aer curat.
A luat-o de mână. Nici nu ştie de ce sau cum s-a întâmplat. Pur şi simplu.
- Mă gândesc uneori cum ar fi dacă aş reuşi să descopăr cine ştie ce nouă lege a fizicii, cumva ca Einstein, după care oamenii să poată fi descompuşi până la particule şi atomi, şi să revină la forma lor numai atunci când vor, a spus ea întorcându-se brusc spre Andrei şi strângându-l de mână. Ce spui? Ai vrea să ne topim amândoi în două entităţi, să facem dragoste în mijlocul naturii, numai noi, feriţi de ochii şi de judecăţile lumii? Să ne transformăm corpul într-o infinitate de molecule care să petreacă în cel mai intim mod cu putinţă, în acelaşi timp, în fiecare colţişor din lumea asta?
I-a vorbit cu atâta entuziasm şi aplomb că nu a ştiut ce e mai surprinzător: faptul că, după numai câteva ore petrecute împreună, l-a întrebat dacă doreşte să facă dragoste cu ea, sau ideea de a fi împreună cu ea pe tot pământul.
- Poftim?... Adică... Vrei să spui că... Despre ce anume vorbim?... a reuşit el până la urmă să îngâne ceva
- Da, ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi să te poţi descompune şi să fii în mai multe locuri deodată? l-a întrebat ea.
- Nu, sună interesant, recunosc, i-a răspuns el, dar partea cu intimitatea mă sperie pe mine.
Georgia e o persoană directă. Nu ştia nici ea cum de e aşa, mama ei fiind un morman de carne impulsiv şi nătâng (nu prea-i place numele ei şi-i reproşează mamei sale de fiecare dată când are ocazia, spontaneitatea cu care i-a pus un nume atât de... nefrumos!), iar tatăl... povestea lui e alta, prea lungă şi complicată pentru ca Georgia să o spună cuiva. Andrei, în schimb, e timid şi politicos. Se fereşte de situaţiile concrete şi mereu crede că tot ce spune nu are sens sau că replicile lui nu sunt demne de luat în seamă. Asta nu înseamnă că se lasă călcat în picioare. Dimpotrivă, are momente când reacţionează foarte agresiv atunci când cineva îşi bate joc de cauza lui.

- De ce? N-ai vrea să facem dragoste?
- Ăăă... Poftim? A răspuns bâlbâindu-se Andrei.
- N-ai vrea să facem dragoste? A repetat Georgia.
Andrei a roşit tot. Nu mai ştia cum să reacţioneze. Simţea că se sufocă. Nu înţelegea de ce. Nici cum au ajuns să vorbească despre asta. I-a plăcut mai mult la cafenea, când vorbeau despre scriitori. Îşi spunea că totul este o poveste, că nu i se întâmplă lui, că cineva, undeva, citeşte despre ceea ce lui i se întâmplă. Şi-a adus aminte de un film unde se întâmpla ceva asemănător, numai că el nu auzea nicio voce. Aproape că îşi dorea să audă una. Inconştient i-a dat drumul la mână. Apoi brusc,
- Aşa să fie? a început el să întrebe cu vocea tare. E chiar atât de simplu? O privea pe fata de lângă el şi se imagina plutind, învăluit de mirosul parfumului ei. „Ce se întâmplă cu mine?” se întreba el.
- Stai liniştit, i-a răspuns Georgia. Voiam doar să văd cum reacţionezi.
-Stau, a replicat el.
Zâmbi şi ea puţin încurcată.
Apoi au început să vorbească despre câte şi mai câte, despre vrute şi nevrute. S-au despărţit la un moment dat, cu promisiunea ca el să o sune a doua zi, să se întâlnească şi să mai vorbească.
- Că de nu te sun eu, l-a ameninţat ea râzând şi vin peste tine, că dormi, că faci duş, că mănânci, că citeşti!... Apoi i-a făcut cu ochiul şi s-a îndepărtat roşind.

Bon Jovi...

Asa, ca sa stim ce asculta eroii nostri in cafenea, intr-o zi ploioasa si taman buna de o conversatie la o cafea...

Ce zici de-o cafea? Partea a II-a

Şi a început să povestească. Discuţia l-a înflăcărat şi i-a adus o poftă de a vorbi pe care n-a mai simţit-o din liceu.
- Ia, spre exemplu, scriitorii români de la începutul secolului 20, spuse el. Se întâlneau pe terasele miticilor şi îşi citeau poeziile (că la ei, poeţii, mă refer) şi se lăudau unii pe alţii. Apoi mergeau fiecare la redacţia ziarului lor şi aruncau cu noroi în cei pe care tocmai i-au lăudat de credeai că sunt cei mai mari duşmani. Ce să mai înţelegi din asta?
Ea zâmbea.
- Georgia.
- Poftim?! Spuse el încurcat. Ce?...
- Georgia. Pe tine cum te cheamă?
A roşit tot. Şi-a dat seama că a fost provocat, păcălit şi că acum trebuie să-i vorbească. Numai că nu se pricepea deloc aşa ceva. Adică, cu colegii şi colegele de la facultate putea să vorbească liniştit, fără nicio problemă, despre orice. Dar cu o necunoscută care s-a aşezat din senin la masa lui şi care l-a mai şi păcălit să vorbească despre un subiect care îl rodea de ceva timp... Nu ştia cum să se comporte.
- Andrei... bombăni el înciudat.
- Ce nume drăguţ, spuse ea şi surâse roşind ca o fetiţă în clasa întâi.
Andrei se încurcă atât de tare că luă ziarul şi începu să-l răsfoiască fără să ştie dacă citeşte sau nu ceva.
- Aşa e, încuviinţă ea spusele lui, dar hai să ne gândim la momentele în care se adunau doar două-trei persoane şi făceau schimb de cărţi. Le luau acasă şi, după câteva zile se întâlneau iar şi vorbeau despre ce au citit. Le comentau şi schimbau opinii. Nu crezi că era frumos?
Andrei mai prinse ceva culoare în obraji.
- Da, era frumos. Ştii că încă mai sunt grupuri de persoane care se întâlnesc, o dată pe lună şi fac acest schimb de cărţi? Şi nu sunt puţini. Şi nici măcar nu se cunosc. Şi nici nu-şi pierd cărţile.
Îl privea. Observă cum ochii lui se înflăcărau de fiecare dată când vorbea despre cărţi, cafenele sau schimb de opinii. Şi îşi dădu seama că nu o privea în ochi decât foarte rar. Se întrebă doar "de ce stă cu sportul în faţa, la o cafea, într-o ploioasă şi nu citeşte un roman sau un ziar de cultură. Ştia atât de multe despre scriitori, despre obiceiurile lor, despre viaţa lor, despre opera lor..."
„Ştie atât de multe despre scriitori şi despre obiceiurile lor, îţi spunea el în timp ce o asculta cum îi răspunde. Cine e fata asta?”
- Vii des pe aici? îl întrebă ea.
- Destul de des, da. Dimineaţa, între nouă şi zece îmi place să vin aici, să beau o cafea şi să citesc ceva. Stau de obicei la masa asta, lângă fereastră pentru că îmi place să văd oamenii cum trec pe lângă mine. Ziua preferată e duminica. Atunci nu e multă lume şi pot sta liniştit, să mă bucur de o cafea bine făcută şi de ziarul de sport.
- Da, văd că citeşti sportul, răspunde ea privind ziarul.
- Nu, nu, protestă el. Doar duminica. De obicei vin cu vreun roman. Duminica e ziua în care mă detaşez de toate şi mă bucur de ea fără să citesc beletristică. De aceea îmi cumpăr sportul. Mă relaxează într-un mod diferit, dar extrem de plăcut.
- Aha!... dar azi nu e duminică, observă ea.
- Da, ştiu, dar n-o să-ţi vină să crezi...
Şi a început să-i explice cum a început ziua, cum a uitat să-şi ia ceva de citit la el. Cum s-a hotărât să-şi cumpere ziarul de sport. Cum are de rezolvat chestia aia importantă de după-amiază.

Ce zici de-o cafea?

Aşa a început totul. De la o cafea. În cafeneaua-cofetărie unde stătea de obicei şi-şi citea cartea. Indiferent de ce autor era. Odată, din lipsa unui roman la el, a citit un tratat de analiză matematică trigonofracţio…etc. Nici nu mai ştie cu ce era. Important e că a stat la masa de lângă fereastră, cu o cafea cu lapte şi două pliculeţe de zahăr şi a citit. Şi din când în când îşi mai arunca privirea spre stradă şi observa cum cutare face nu-ştiu-ce lucru, iar cutărică se mişcă în nu-ştiu-ce fel. Aşa a început totul. Cititind.
- Scuză-mă că te întrerup. Dar nu mai sunt locuri libere. Te-ai supăra dacă aş lua un scaun?
La început, nu ştie nici el de ce, a crezut că vrea doar un scaun. Să stea pe el, la vreo altă masă din celălalt capăt al cafenelei. Aşa că nu a avut nimic împotrivă. Abia când şi-a dat jos haina udă de ploaie a realizat că va sta la aceeaşi masă cu el. Chiar în faţa lui. Acum nici picioarele nu mai putea să şi le întindă. Nici măcar nu poate să-i spună să plece. De ce a spus da?!
- Plouă atât de tare afară, că am zis să intru puţin să aştept. Apoi mi s-a făcut poftă de o cafea, dar nu erau mese libere. Am văzut că la masa asta nu stă decât o persoană şi mi-am zis să-mi încerc norocul. Chiar, nu aştepţi pe cineva, nu?
- Nu, bombăni el puţin morocănos.
Pe el îl cheamă Andrei. E student. Vine din alt colţ al ţării şi îi place să citească. În perioada liceului a fost bătaia de joc a multor colegi ai lui care nu suportau faptul că Andrei îşi pierdea timpul în bibliotecă în loc să iasă cu ei. Mai ales că era apreciat de domnişoare. Deşi, nici ei, nici el nu ştiau de ce. E înalt. Puţin slăbuţ şi are o faţă comună.
Pe ea o cheamă Georgia. Mama ei a călătorit mult în State când era ea mică. I-a căzut cu tronc numele statului american pe care îl poartă şi fiica ei acum. Deşi nu îl ştie decât de pe hartă. Şi ea e înaltă. Şi comună. Adică nici slabă, nici grasă.
Azi s-a întâmplat iar să nu aibă ceva de citit la el. Nici măcar un tratat de analiză matematică trigonofracţio… etc. Aşa că a luat un ziar de la un chioşc din drum. Ultimul număr din Idei în Dialog nu era încă sosit şi cum pe precedentul îl avea acasă a hotărât să se relaxeze în dimineaţa asta şi şi-a luat un cotidian sportiv. La urma urmei, avea să fie o zi lungă şi trebuia să dea ce-i mai bun din el.

L-a prins pe nepregătite. Se simţea prost că citeşte sportul în loc să aibă ceva interesant în faţă. Uită-te la ea cu îl priveşte, în timp ce-şi amestecă zahărul în cafea.
- Ce bine că pot să mă aşez liniştită câteva minute, până se mai opreşte ploaia...
El nimic.
- Mă bucur că nu m-ai alungat şi tu, pe mai ştiu eu ce motiv. Că băieţii care stau singuri de obicei aşa fac.
El nimic. Se încăpăţâna să se bucure de cafea şi de lectura ziarului, încercând să o ignore total pe cea care i-a invadat spaţiul.
- Ce frumos trebuie să fie să stai la o cafea şi să citeşti ceva, într-o cofetărie sau cafenea, în timp ce afară plouă. Şi să mai şi stai la o masă de lângă fereastră.
Şi lui îi plăcea ideea asta, dar gropiţa din bărbie nu-i dădea voie să scoată alt cuvânt decât un „da“ mârâit.
- Când spun cafenea, mă refer la locurile acelea unde se adunau scriitorii şi vorbeau despre proiectele lor. Stăteau cu cafeaua în faţă şi citeau fiecare creaţiile celorlalţi. Şi, la fiecare aplauze şi bravo-uri, autorul roşea şi protesta modest.
În sfârşit şi-a luat şi el inima în dinţi.
- E adevărat, dar toate acele persoane se întâlneau pentru a povesti şi a căuta laude.
Georgia zâmbea. Îl privea cum a început să se aprindă şi şi-a spus că dimineaţa asta nu-i chiar atât de rea pe cât pare. Şi nici băiatul ăsta tăcut şi fără chef din faţa ei. L-a prins.
- Da, dar acum nu mai sunt aşa cafenele. Acum, peste tot sunt doar manele şi muzică proastă, protestă cumva ea, provocându-l.
- Aşa e. Dar decât să-l aud pe unul cum laudă şi ceilalţi continuă după el... mi se pare de prost gust.