Primul meu blog (Bongo's Blog): Avatar... da şi nu prea

Primul meu blog (Bongo's Blog): Avatar... da şi nu prea

Avatar... da şi nu prea

Am fost la cinema sa văd Avatar, mult mediatizata producţie a lui James Cameron. Prima impresie: foarte multă lume. În Cinema Multiplex din Iulius Mall-ul timişorean puhoi de lume s-a adunat să vizioneze filmul. Cum am nimerit prin mall taman în perioada zilelor libere de Crăciun, coada era de câteva zeci de persoane permanent, de pe la orele prânzului. Am fost la filmul de la ora 19. De pe la 18 am stat la coadă, pe la 18,30 am ajuns în faţa caselor de bilete. Rezervate toate locurile. Am aşteptat vreo 10-15 minute acolo până s-au eliberat două locuri. În înghesuiala aceea am reuşit să le cumpăr. Am avut noroc. Am prins chiar nişte locuri de mijloc, în a doua jumătate a sălii. Frate-meu, care a făcut rezervare, a ocupat locuri în rândul 3. Mare noroc am avut.

De remarcat prezenta publicului în cinematografe. Poate începem şi noi să punem preţ pe vizionarea filmelor la cinema sau într-un loc public (cum era într-un timp la Joc Secund) şi nu doar în faţa calculatorului.
Acum despre film. Până să-l văd am auzit o grămadă de cuvinte de laudă despre el. E şi plin netul de asemenea fraze. Nu vreau să critic filmul, dar cred că, în urma citirii şi auzirii atâtor laude, am avut anumite aşteptări, iar producţia nu s-a ridicat la nivelul lor. Nu spun că nu mi-a plăcut filmul. Efectele speciale sunt pe măsura banilor investiţi. Dar cam atât. Subiectul e comun: o rasă (pământenii) caută bogăţiile de pe altă planetă. Cum indigenii îşi au aşezarea chiar deasupra zăcământului de minerale dorit de oameni, îţi cam imaginezi cum va evalua plot-ul. Ne luptăm cu ei. Noi cu tehnologii de ultimă generaţie, ei cu arcuri şi dragoni, îi împuşcăm de le merg fulgii, ba mai avem timp să şi fim ironici, cum ne şade bine, ca la final, Mama Natură a lor să le tăbăcească fundul pământenilor avari şi testosteronoizi! În tot acest timp, un pământean adus acolo să-i convingă pe băştinaşi să se mute şi să predea de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni mineralele preţioase ajunge liderul tribului şi se pune împotriva Companiei.
Momentele cele mai interesante sunt cele în care Tipa îl învaţă pe Tip cum să fie un Na'vi, unul de-ai (atenţie! „unul dintre ei lor“. Nicidecum unul de-al lor, ce s-ar traduce prin „unul dintre al lor“)lor.
După părerea mea, Avatar nu se compară cu Matrix. Nu are o idee inovatoare (Surrogates i-a luat-o înainte) care să-l facă un film de referinţă. Totuşi, efectele speciale compensează din plin lipsa de originalitate a scenariului.

Mă poţi contrazice oricând...

PS: Să nu uităm motivul întoarcerii la natură pe care îl transmite filmul, ca un avertisment pentru cei care consideră că banii sunt mai importanţi decât locul în care trăim.

O cerşetoare... cool. Cu italic

Am trecut deunăzi pe lângă o femeie care cerşea. Nu cerea nimic. Stătea pe trotuar, pe margine şi aştepta. O bătrânică de peste 65 de ani. Spre 70, poate peste. Îmbrăcată cu haine murdare, cu o năframă pe cap, peste obraz, care o apăra de vântul năprasnic, cerşea. Stătea cu mâna întinsă şi aştepta. Nimic. Doar vântul i-a umplut mâna vreo 30 de minute. Studenţi, persoane de vârsta a doua şi bătrâni treceau pe lângă ea. Nimic. Doar vântul. O elevă, poate studentă, a cumpărat ceva de mâncare de la un fast-food din apropiere. I-a dat să mănânce. Nimic parcă n-a fost mai presus decât hamburgerul acela. Nu a mai contat frigul de afară. Nici picioarele care treceau pe lângă ea. Nici măcar momentul când un domn i-a aruncat vreo doi lei în conserva goală de peşte pe care o ţinea lângă ea, poate-poate cineva s-o îndura de ea. Mâncare. Atât. Caldă. Consistentă. Gustoasă. Apoi a venit ceaiul. Aceeaşi domnişoară. I l-a adus cu o viteză de l-ar face invidios şi pe Usain Bolt. O frigea la degete.

„Aveţi grijă. Frige“. „Mulţumesc“. Nu s-a închinat, nu s-a legănat, nu a cerut şi bani. A spus „Mulţumesc“. A luat paharul de unică folosinţă cu ambele mâini şi l-a dus la buze. A sorbit ceaiul încet, fără să se grăbească, până l-a terminat. Degetele cu pielea groasă şi butucănoase nu au simţit nimic. S-au încălzit doar. Pe ziua aceea a luat masa. O masă caldă. nici măcar pentru o clipă în tot acest timp nu a ridicat privirea spre cei ce treceau pe lângă ea. Nu a vărsat lacrimi, nu a scuipat. A aşteptat. Privirea era aţintită pe mâncarea aburindă şi pe ceaiul aromat. Atât.

Tânăra a plecat de acolo alături de celelalte două fete şi de băiatul care le acompania. „Poate ar fi trebuit să-i dăm şi noi ceva“, a spus una dintre fete. „Pe asta o s-o găseşti şi mâine tot aici. Dacă ţii neapărat, îi dai atunci“, i-a răspuns băiatul. S-au îndepărtat vorbind depre haine.

Femeia a mai stat câteva ore. S-a înserat. Unii dintre trecători i-au dat bani. Şi lei. Nici măcar unul nu a încercat s-o ajute să se ridice atunci când vroia să plece. Se pătimea şi se chinua să se pună pe picioare. Pe picior, de fapt. Pe stângul. Dreptul lipsea de la genunchi. Au trecut, rând pe rând, elevi de liceu, cu rucsacul în spate care vorbeau cu nişte eleve, tot cu genţile după ele cât de grozavi sunt ei şi de ce nu vor să iasă la un suc: „Ce, tu eşti mai cool că eşti de la Loga şi eu de la Ungureanu. Eu cred că-i invers. Mi-s mai cool eu. Ce zici?“. Femeia încerca să se ridice. Elevii nimic. Nici măcar n-au văzut-o! Iar când au observat-o, au arătat-o cu degetul şi au râs. Erau cool. Bătrânica a reuşit să se ridice, după minute bune de patimă. Când în sfârşit s-a pus pe picioare... pe picior... a căzut. S-a dezechilibrat. Un cuplu se apropia de ea. Spilcuiţi, oameni din lumea bună a Timişorii (sic!). Au privit-o cu dispreţ şi au trecut pe lângă ea. Un tânăr care a trecut pe acolo a ajutat-o să se ridice. Nu i-a dat bani. A ajutat-o să se ridice şi atât. Apoi a plecat speriat să nu-i ceară femeia sprijinul. La propriu.

Pentru un oraş atât de multietnic, oamenii sunt cam egoişti. De ce?

Timisoara

Un oraş frumos, de-l vizitat. Atât. Plin de bănăţeni. Şi nu o spun cu admiraţie. Dimpotrivă. Am trecut de ceva vreme peste prejudecăţile legate de oamenii din diferite regiunii ale ţării. Am cunoscut de peste tot şi buni, şi răi, şi jmecheri, şi cumsecade, şi zgârciţi, şi cu mâna largă... dar bănăţenii... Pot să înţeleg de ce unii scriitori români intraţi în istorie, care au trecut pe la Timişoara, au stat o perioadă şi au plecat. Au rămas în analele bănăţene ca persoane care au trecut pe aici, au dormit, au mâncat şi apoi au plecat. Neadaptaţi, nepotriviţi stilului local, bănăţeni în suflet, dar ocupaţi nevoie mare de n-au putut poposi mai mult de câteva zile, săptămâni, luni...

Timişoara mea nu e Timişoara voastră. A mea nu e frumoasă, aerisită, curată. E murdară, plină de cerşetori, de sărăcie, de oameni schilozi (şi la trup, da, nu doar la minte), de hoţi, de jmecheri (nicidecum şmecheri, i-aş jigni) în trafic şi pe stradă, de ţigani peste tot, de ambuteiaje mai ales când plouă, de profitori, de urâţenie, de afacerişti, de... de... de... Nu, nu-mi place Timişoara. Nu-mi plac oamenii... Pentru că ei reprezintă oraşul, nu oraşul îi reprezintă pe ei.