O cerşetoare... cool. Cu italic

Am trecut deunăzi pe lângă o femeie care cerşea. Nu cerea nimic. Stătea pe trotuar, pe margine şi aştepta. O bătrânică de peste 65 de ani. Spre 70, poate peste. Îmbrăcată cu haine murdare, cu o năframă pe cap, peste obraz, care o apăra de vântul năprasnic, cerşea. Stătea cu mâna întinsă şi aştepta. Nimic. Doar vântul i-a umplut mâna vreo 30 de minute. Studenţi, persoane de vârsta a doua şi bătrâni treceau pe lângă ea. Nimic. Doar vântul. O elevă, poate studentă, a cumpărat ceva de mâncare de la un fast-food din apropiere. I-a dat să mănânce. Nimic parcă n-a fost mai presus decât hamburgerul acela. Nu a mai contat frigul de afară. Nici picioarele care treceau pe lângă ea. Nici măcar momentul când un domn i-a aruncat vreo doi lei în conserva goală de peşte pe care o ţinea lângă ea, poate-poate cineva s-o îndura de ea. Mâncare. Atât. Caldă. Consistentă. Gustoasă. Apoi a venit ceaiul. Aceeaşi domnişoară. I l-a adus cu o viteză de l-ar face invidios şi pe Usain Bolt. O frigea la degete.

„Aveţi grijă. Frige“. „Mulţumesc“. Nu s-a închinat, nu s-a legănat, nu a cerut şi bani. A spus „Mulţumesc“. A luat paharul de unică folosinţă cu ambele mâini şi l-a dus la buze. A sorbit ceaiul încet, fără să se grăbească, până l-a terminat. Degetele cu pielea groasă şi butucănoase nu au simţit nimic. S-au încălzit doar. Pe ziua aceea a luat masa. O masă caldă. nici măcar pentru o clipă în tot acest timp nu a ridicat privirea spre cei ce treceau pe lângă ea. Nu a vărsat lacrimi, nu a scuipat. A aşteptat. Privirea era aţintită pe mâncarea aburindă şi pe ceaiul aromat. Atât.

Tânăra a plecat de acolo alături de celelalte două fete şi de băiatul care le acompania. „Poate ar fi trebuit să-i dăm şi noi ceva“, a spus una dintre fete. „Pe asta o s-o găseşti şi mâine tot aici. Dacă ţii neapărat, îi dai atunci“, i-a răspuns băiatul. S-au îndepărtat vorbind depre haine.

Femeia a mai stat câteva ore. S-a înserat. Unii dintre trecători i-au dat bani. Şi lei. Nici măcar unul nu a încercat s-o ajute să se ridice atunci când vroia să plece. Se pătimea şi se chinua să se pună pe picioare. Pe picior, de fapt. Pe stângul. Dreptul lipsea de la genunchi. Au trecut, rând pe rând, elevi de liceu, cu rucsacul în spate care vorbeau cu nişte eleve, tot cu genţile după ele cât de grozavi sunt ei şi de ce nu vor să iasă la un suc: „Ce, tu eşti mai cool că eşti de la Loga şi eu de la Ungureanu. Eu cred că-i invers. Mi-s mai cool eu. Ce zici?“. Femeia încerca să se ridice. Elevii nimic. Nici măcar n-au văzut-o! Iar când au observat-o, au arătat-o cu degetul şi au râs. Erau cool. Bătrânica a reuşit să se ridice, după minute bune de patimă. Când în sfârşit s-a pus pe picioare... pe picior... a căzut. S-a dezechilibrat. Un cuplu se apropia de ea. Spilcuiţi, oameni din lumea bună a Timişorii (sic!). Au privit-o cu dispreţ şi au trecut pe lângă ea. Un tânăr care a trecut pe acolo a ajutat-o să se ridice. Nu i-a dat bani. A ajutat-o să se ridice şi atât. Apoi a plecat speriat să nu-i ceară femeia sprijinul. La propriu.

Pentru un oraş atât de multietnic, oamenii sunt cam egoişti. De ce?