Timisoara

Un oraş frumos, de-l vizitat. Atât. Plin de bănăţeni. Şi nu o spun cu admiraţie. Dimpotrivă. Am trecut de ceva vreme peste prejudecăţile legate de oamenii din diferite regiunii ale ţării. Am cunoscut de peste tot şi buni, şi răi, şi jmecheri, şi cumsecade, şi zgârciţi, şi cu mâna largă... dar bănăţenii... Pot să înţeleg de ce unii scriitori români intraţi în istorie, care au trecut pe la Timişoara, au stat o perioadă şi au plecat. Au rămas în analele bănăţene ca persoane care au trecut pe aici, au dormit, au mâncat şi apoi au plecat. Neadaptaţi, nepotriviţi stilului local, bănăţeni în suflet, dar ocupaţi nevoie mare de n-au putut poposi mai mult de câteva zile, săptămâni, luni...

Timişoara mea nu e Timişoara voastră. A mea nu e frumoasă, aerisită, curată. E murdară, plină de cerşetori, de sărăcie, de oameni schilozi (şi la trup, da, nu doar la minte), de hoţi, de jmecheri (nicidecum şmecheri, i-aş jigni) în trafic şi pe stradă, de ţigani peste tot, de ambuteiaje mai ales când plouă, de profitori, de urâţenie, de afacerişti, de... de... de... Nu, nu-mi place Timişoara. Nu-mi plac oamenii... Pentru că ei reprezintă oraşul, nu oraşul îi reprezintă pe ei.