Copiii sunt cei care nu ţin seamă de locurile pe unde calcă, nici de căzăturile care îi aduc murdari acasă şi nici de felul în care, data viitoare când ies la joacă, hainele sunt curate.
Adulţii, nuuu, ei se îngrijesc, se aranjează, feresc tacticos bălţile şi rezidurile şi ajung cât se poate de curaţi acasă. Problema nu e nici la copii, nici la părinţi. E la câini. Probabil nu la cei maidanezi, care ştiu să meargă la un stâlp sau la marginea unui tufiş şi să-şi uşurească stomacul. Cei de rasă, scoşi în fiecare seară la plimbare, sunt instruiţi de însoţitori să nu greşească ţinta şi să nimerească trotuarul.
Dar culmea, dimineaţa, când pleci la serviciu sau când îţi duci copilul la grădiniţă, vrând-nevrând dai peste. Uneori mai şi calci. Tu nu, dar copilul nu ţine cont de toate. Ajungi la grădiniţă şi simţi izul după tine.
La început îi bănuieşti pe ceilalţi copii care au ajuns deodată cu al tău. Abia apoi observi natura momentului, plastilina gălbui-verzuie ce atârnă de călcâiul încălţămintei din piciorul drept al prichindeiului. Lui nu prea-i pasă de asta, deşi repetă mereu acelaşi cuvânt: caca.
Atunci te prinzi. Ridici privirea spre o educatoare şi roşeşti. O întrebi dacă are câine. Infirmă. Îi spui că nici tu… Dar alţii au.
„Dacia, dragostea mea”. Istorie prin parbriz
Acum 8 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu