Despre vecini, cu dragoste

, dar cu dragostea aceea de nu-ţi mai vine să faci altceva decât să intri peste ei şi să-i iei la bătaie. Râsete, icnituri şi izbucniri de strigăte semionomatopeice. În fiecare seară, de vreo două săptămâni, ascult poveştile vecinilor de la etaj.

Ce şcoli au frecventat, pe unde se ajunge la ele, ce culori le plac, ce muzică ascultă… Lista poate continua. Discuţiile sunt monotone. Dacă mă concentrez, pe la două şi treizeci şi opt de minute (nu ştiu şi numărul secundelor), îi pot cu siguranţă auzi cum se îmbracă să iasă în oraş.

Nu cum vorbesc atunci când se îmbracă, ci efectiv cum îşi iau hainele pe ei. Probabil, dacă aş fi urmat o facultate de design, aş fi ştiut şi ce haine îşi iau pe ei. O fi de la acustica apartamentului? Oi fi eu sensibil? Poate amândouă. Ideea e că, atunci când am bătut la uşă să le spun să vorbească mai încet, au părut receptivi. Iar în spatele uşii, am putut observa camera goală, doar cu parchet laminat. De aici şi zgomotele mult exagerate, nu pun la socoteală paşii sau mutarea unui scaun. Subliniez „au părut“, pentru că imediat ce m-am întors în apartament discuţia despre manichiură, unghieră şi prosoape de duş a continuat de unde a fost întreruptă de ciocănitul în uşă. Ceea ce mă deranjează nu este felul în care umblă prin casă.

Nici faptul că discută în mijlocul camerei despre ultima probă de la Bac (am senzaţia că vecinii sunt nişte proaspeţi absolvenţi de liceu, probabil boboci la vreo facultate, care s-au mutat în chirie şi care, potrivit vârstei şi obiceiurilor, nu ţin cont de vecinii lor şi au impresia că sunt la un internat sau cămin) nu mă scoate din sărite. Ci faptul că la ora 23, 00, 01, 02 şi chiar 03, mai tinerii mei vecini stau la taclale. Într-un cămin e ok (am stat şi eu şi nu m-a deranjat când colegii de cameră ascultau muzică până la o oră de mers la serviciu, ba simpotrivă, mai şi dormeam dus), dar într-un bloc de locatari – cu persoane care merg a doua zi devreme la serviciu, familii cu copii pe care trebuie să-i ducă la şcoală ş.a.m.d. e puţin deplasat.

Nici măcar în weekend nu ar trebui să ascultăm discuţiile despre ultimele apariţii în magazinele vestimentare, la ora două dimineaţa. Poate vreau să mă odihnesc. Sau am serviciu mâine. Da, şi în weekend-uri mai lucrez. De ce trebuie eu să ascult prostiile unor tineri pe care nu-i interesează cum îşi plătesc locaţia (chiria, cf. DEX orice ediţie, n.a.) pentru că mămica şi tăticu’ le achită şi nota de plată de la pizza. Am pus o sesizare în cutia poştală a administratorului în speranţa că acesta îi va mai potoli puţin.

Acum aştept rezultatele. Sper să mă pot odihni şi să nu fiu pus în situaţia de a chema poliţia (în cazul unui chef în mijlocul săptămânii) sau de a mă muta (pentru că îmi place locul unde stau acum).