Povestea e mereu aceeaşi...

Ca la pâine, în vremurile trecute, timişorenii stau lună de lună la o coadă infernală ca să-şi achite kilovaţii consumaţi.

Că nu sunt decât două casiere, iar una are altceva de lucru şi zeci de oameni se împing numai la un ghişeu, asta-i veche povestea.

Că se agită tanti casieriţa şi-ţi spune că poţi veni şi sâmbătă, ce stai la coadă ca prostu’ să o ţii din treburi, nu vezi ce rând e, iar sâmbătă când mergi te ia la rost că nu ai şi tu weekend, trebuie să-ţi plăteşti factura taman astăzi când voia să aibă şi ea o zi linitită, şi asta e de când lumea şi madamele casieriţe de la enel.

Povestea e alta: coadă, ora 16, lume obosită, tantiile fără chef. O angajată a enel vrea să intre în încăperea pe a cărei uşă scrie Informaţii cu publicul. O doamnă din rând vrea să-i adreseze o întrebare.

La vederea acesteia (nu a întrebării!), angajata fuge după uşă, împingând-o puternic şi prinzându-i doamnei poşeta şi haina în uşă! Şi ţine de uşă, şi doamna uită de întrebare, vrea acum doar să scape fără pagube. Şi împinge de uşă deşi doamna îi repetă mereu că i-a prins poşeta şi haina. Şi strânge uşa cu toate că femeia, la capătul răbdării, nu mai vrea decât să plece.

„Sparg geamul de nu-mi dai drumul la haine!“, ameninţă femeia, într-un final. Cu o mişcare demnă de filmele lui Superman, uşa se deschide şi se închide, iar poşeta şi hainele sunt eliberate.

Oamenii privesc stupefiaţi. „De ce n-ai spart geamul, doamnă?“, întreabă o tânără rămasă fără curent.

Chiar aşa, de ce?